Ca să nu irosesc prin exemple prea ample spaţiul oferit acestei rubrici de generozitatea revistei şi totodată pentru a nu supune la grele încercări bunăvoinţa ipoteticilor cititori, renunţ de a mai cita textele notelor furate şi mai mult sau mai puţin prelucrate. Pentru cei care vor să se convingă de adevărul afirmaţiei mele, menţionez aci coloncifrurile câtorva pagini din cartea publicată de Editura Lucman, urmate de coloncifrurile paginilor din ediţia apărută sub egida Editurii Minerva, în 1984: 39-36, 48-44, 78-69, 85-76.
În calitate de vechi practicant al profesiunii de textolog şi totodată în calitate de cetăţean căruia nu-i place să fie jefuit de către orice pungaş, ziua-n amiaza mare a statului de drept, jefuit de bunurile sale, dobândite prin capacităţile creierului propriu, îmi îngădui să cred că Parlamentul, prin membrii Comisiei juridice, ar putea să-şi propună ameliorarea Legii dreptului de autor, care conţine câteva prevederi insuficient gândite, cum ar fi aceea a drepturilor succesorale, şi nu conţine nişte măsuri de ocrotire a patrimoniului literaturii noastre clasice (manuscrise, ediţii preoriginale şi ediţii originale) împotriva tuturor agenţilor, inclusiv editorii, care îl pot degrada sau îl degradează.
Tot atât de grave din punctul de vedere al moralităţii profesionale, dar mai grave din punct de vedere filologic sunt, în ediţia Lucman, alterările autenticităţii textelor, alterări ce par să fi fost generate de tradiţionalul nărav al nepăsării combinat cu cel al muncii de mântuială, de banala neatenţie, de graba care strică treaba şi mai cu seamă de un surprinzător cumul de ignoranţe. Consecinţele evidente în carte ale acestor calităţi - umane, deci, în definitiv, tolerabile (nu-i aşa?) în cadrul largei până la lăbărţare libertăţi a omului - sunt o sumă destul de mare de modificări fonetice şi morfologice - unele şi se
