Daca un partid politic romanesc ar fi comparat cu o casnicie, institutia ar fi in dificultati din ce in ce mai mari. Spiritul de sacrificiu, solidaritatea, promisiunile pe termen lung si alte valori impartasite, care au facut succesul ambelor institutii in trecut, dispar de pe scena politica. Nici un partid nu a fost crutat de convulsii violente dupa 1989.
Tensiunile dintre generatii i-au lovit mai intai pe liberali, apoi pe taranisti. Ciocnirile orgoliilor au fost la fel de distructive. Infruntarea dintre Ion Iliescu si Petre Roman a fost primul exemplu notabil. Iliescu si-a indepartat o serie de colegi importanti, precum Virgil Magureanu si Teodor Melescanu, care si-au pierdut rabdarea din cauza stilului sau prost de conducere.
Dupa 2000, greselile oponentilor sai l-au salvat pe Iliescu de la uitare. Acesta a pus apoi la incercare rabdarea propriului partid, ducand o cearta in surdina cu Adrian Nastase, subminand asadar bunele sanse ale unei noi victorii electorale pentru PSD. Membrii de partid si-au luat recent revansa in momentul in care Iliescu presupunea, gresit, ca PSD ar putea fi jucaria sa la vremea pensionarii.
In schimb, pare incurajator sa observi Partidul Democrat avand o reala disputa interna asupra doctrinei, nu privind persoane sau puterea, aripile rivale, social-democrata si populara, incercand sa-si impuna linia. Dar cat timp va mai dura pana cand aceasta dezbatere nu va fi personalizata, probabil, intr-un mod dramatic?
Iliescu si Vadim, dinozaurii care refuza sa-si dea duhul
Fondatorul PD a plecat dupa 2001, cand discipolii l-au detronat. Acum, clocind in coltul sau, Iliescu da semne din ce in ce mai clare ca va urma exemplul vechiului sau rival. Revansa si-a luat-o deja Corneliu Vadim Tudor, care a iesit din starea de "pensionar" pentru a navali peste partid si a lansa o revolutie cultura
