In 2003, cind Transilvania International Film Festival se afla la a doua editie, le-am spus lui Tudor Giurgiu, Mihai Chirilov si congenerului lor olandez specialist in managementul de resort, Rik Vermeulen, ca mai aveau de facut un pas spre a intra in istorie: sa ajunga cu TIFF-ul lor la a treia editie anuala. Era sansa ca noua generatie de cineasti sa izbuteasca, prin institutia unui festival propriu trecut de al treilea prag, ceea ce nu reusise in filmografiile personale.
Fiindca era previzibil, in 2003, ca nici Cristi Puiu, nici Cristian Mungiu, Radu Muntean sau Titus Muntean – care debutasera in 2001-2003 – nu vor realiza al doilea lor opus pina la editia din 2004 a festivalului. Si era la fel de sigur ca nici un nou debutant pe masura nu-si va face aparitia pe firmament, in conditiile regimului filmic al restauratiei mediocrate patronate de Sergiu Nicolaescu, Mihnea Gheorghiu si complicii lor de la CNC-UCIN-UARF-UNATC si alte oficine asemenea. Sistemul nereformat facea legea, atit la propriu, textual – prin perpetuarea in Parlament a normativelor nascute moarte si toxice inca din 1997 –, cit si la figurat, metatextual, prin faptul ca nici un film autohton nu se prefigura apt sa treaca macar de preselectie, la a treia editie a primului festival profesionist initiat in bransa pe sol national.
Si iata-ne acum, in iunie 2005, intorsi de la a patra editie TIFF, reconfortati de supravietuirea festivalului si de cresterea autoritatii sale, dar nu mai putin inchietati de ce se intimpla si se prognozeaza in context.
- Festivalul ca narator istoriografic
Asistam, de fapt, la o impartire dihotomica a sferelor de influenta si abilitate divergente, intr-un razboi rece care ar fi de dorit sa nu dureze la infinit: sistemul oficialitatii sus-indicate prin initiale si nume scrie si face legea, in timp ce TIFF-ul clujean scrie si face istor