Orice distinctie, indiferent cui ii este acordata, nu stirneste aplauze unanime, orice recunoastere oficiala naste reactii contradictorii. Fenomenul este arhicunoscut si totusi nu stiu ca vreun premiu Nobel sa fi fost mai controversat decit cel acordat anul acesta scriitoarei austriece Elfriede Jelinek. Este de neacceptat obtuzitatea care guverneaza receptarea si, in ultima instanta, clasificarea scriitorilor dupa accentul tare, dupa ceea ce izbeste la prima vedere, dupa ceea ce se adreseaza senzatiei, gustului lenes care primeste fara sa caute. Asa apar etichetele, catalogarile, expunerea in vitrine a mastodontilor impaiati cu marca speciei lipita pe geam ca la muzeele de stiinte naturale.
Asa se face ca atunci cind spui Thomas Bernhard interlocutorul iti raspunde: A, da, ala cu tuberculoza, cind spui Herta Müller: A, da, aia cu securitatea, cind spui Imre Kertesz: A, da, ala cu holocaustul. Si iata, cind spui Elfriede Jelinek ti se raspunde prompt: Stiu, stiu, aia cu pornografia. Cit de usor se dau verdictele si de ce ni se pare atit de incomod sa patrundem in zona abrupta a travaliului interior, a analizei de substanta si sa gasim adevarata marca a acelui produs inegalabil care ii apartine exclusiv si in mod absolut acestei mari scriitoare careia i se cuvine fara rezerve, daca tot vrem sa-i dam un calificativ, titlul de campioana a limbajului. Nu cunosc un alt scriitor mai chinuit de propria limba, un Sisif mai incrincenat si mai neiertator cu sine insusi sub povara bolovanului pe care-l poarta in spinare ca pe un blestem providential decit pe aceasta scriitoare austriaca revoltata pe propria-i nastere, pe mama care a nascut-o, pe tara de bastina, pe limba materna.
Cel mai edificator exemplu in acest sens ne este oferit, iata, de discursul de receptie pe care l-a scris cu ocazia decernarii premiului Nobel, la a carui inminare a refuzat
