In iarna aceea viforoasa, Vulturica a avut de lucru mai mult decit de obicei. Spargea lemne pe la batrinii satului, cu securea lui tocita, pe care i-o ascutea, din cind in cind, fierarul din tiganie. Nametii de un metru i-au adus o noua ocupatie: deszapezirea caselor. Noaptea, babele auzeau cum piriie capriorii acoperisurilor de sindrila.
Dimineata, isi luau toiagul si se avintau catre Bostanarie, strigind din capul ulitei: ma, Vulturiiiiica!
Iar Vulturica se lega cu o sfoara si, dotat cu o lopata, se cocota pe case, scapindu-le de povara zapezii. Dupa care cobora si croia pirtii cit sa poata ajunge bietii oameni la fintina, la beci, la grajdul vitelor ori la cotetul pasarilor. Iar seara isi primea rasplata: o strachina cu mincare, o litra de tuica si citiva gologani.
Nimic nu parea sa-l tulbure pe Vulturica. Atita timp cit putea tine in miini securea sau lopata, avea asigurata o bucata de piine. Intr-o zi insa si-a bagat dracul coada. In timp ce dadea jos zapada de pe satra unei batrine, Vulturica s-a prabusit prin acoperisul putred, trezindu-se in afumatorie. Dupa ce s-a dezmeticit, a luat o bucata de slanina, a ascuns-o sub pufoaica si a fugit cu ea acasa.
Apoi a revenit la treaba, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat, iar seara si-a baut obisnuita litra de tuica.
Trei zile mai tirziu, batrina a observat absenta slaninei. S-a dus valvirtej la Vulturica, strigind in gura mare: te dau pe mina militiei, ma, hotule! Daca nu-mi dai sunca, te bag in puscarie!
Cind a auzit de militie, taietorul de lemne s-a speriat de moarte. I-ar fi dat babei slanina inapoi, dar n-o mai avea pentru ca o mincase. Cu greu a convins-o pe batrina sa nu mai umple satul cu vorbe de ocara. Ca s-o potoleasca, a muncit trei zile in ograda ei fara bani, mincare sau bautura. Si-a rascumparat onoarea cu trei zile de truda neplat
