Fie cald ori răcoare, răsărit sau amurg, un pacheţel cu fundă festivă ne creează plăcere. Ne dă fiori din cei electrizanţi. Pentru că ne lasă libertatea de a spera. De a ne închipui că în el se află exact ceea ce aşteptam. Că autorul gestului ne-a intinuit dorinţa pe de-a-ntregul şi că a fost dispus a o îndeplini. Aşa că închidem ochii, inspirăm adânc şi rupem legătura. Statisticile ne spun, însă, că de cele mai multe ori socoteala de la domiciliu este contrazisă de cea din târg… Că una vrem, iar alta primim. Desigur, esenţial este ce şi cum aşteptăm. Şi, nu în ultimul rând, ce merităm…
După dibăcia cu care s-a modificat pachetul de legi privind organizarea justiţiei, pe ultima turnantă a precedentului mandat de putere, lucrurile păreau îngheţate. În tiparele foştilor guvernanţi care îşi fixaseră conducătorii prin instanţe şi parchete într-un mod ce ne aduce aminte de domniile fanariote.
Potrivit legilor adoptate către sfârşitul anului 2004, şefii sus-menţionatelor instituţii nu puteau fi mişcaţi defel. Sau poate doar la stânga binişor. Practic, pentru a-i detrona trebuia făcut un adevărat slalom, cu acţiuni disciplinare, cu hotărâri, cu atacarea acestora. Una peste alta, oricine îndrăznea să se aventureze în procedură ştia că poate deschide şampania de final numai cam o dată cu aderarea la UE, adică prin 2007. Timp în care şeful în cauză rămânea cu abilitarea de a-şi scruta moşia cu aceeaşi infatuare. Nemaivorbind de faptul că singura posibilitate de demarare a prelungii proceduri era ca vizatul şef să intre în categoria indivizilor ce trebuie sancţionaţi disciplinar. Adică, ordinea şi disciplina, bată-le vina! Ce ziceţi, însă, de situaţia în care preşedintele de instanţă sau prim-procurorul n-au nici o scamă pe deux-pieces, gem de punctuali ce sunt, dar n-au habar (rău) de carte? Sau o răsfoiesc după sprânceana politică a clientului? Poţi să le fac
