E ora 19.00, incep telejurnalele. Toate posturile din Romania transmit in direct mesajul fostului presedinte al Romaniei, Ion Iliescu. Se anunta un discurs istoric.
Stimati concetateni,
Sint Ion Iliescu si m-am prezentat in fata dumneavoastra pentru a face o marturisire. Pentru mine, poporul roman este preotul in fata caruia ma voi spovedi.
Am intrat in viata dv., in casele dv., prin efractie, in zilele fierbinti din decembrie 1989. De atunci au trecut mai bine de 15 ani. De citeva ori v-am cerut sa ma votati. Si m-ati votat, altfel nu v-as fi fost presedinte trei mandate. Probabil prea mult, dat fiind ca pentru asta am siluit Constitutia.
Am trait impreuna si bune, si rele. Cu cele bune v-am agasat, poate, prea mult in acesti ani. In aceasta seara ingaduiti-mi sa vorbesc doar despre raul pe care vi l-am facut. Si sa-mi cer iertare, chiar daca stiu ca pacatele mele sint de neiertat.
Voi incepe cu zilele Revolutiei. Il uram pe Ceausescu. Il uram de moarte. Sigur, aveam motive diferite: pe dv. v-a infometat, pe mine m-a marginalizat. Decenii de-a rindul am fost un las: cind pe dv. va terorizau calaii Securitatii, eu ma numaram printre beneficiarii statutului de nomenclaturist.
Au murit multi oameni la Revolutie. O mie si ceva. Pe majoritatea ii am pe constiinta. Ei voiau libertate, eu putere. Fara singele lor nu i-as fi putut lua locul niciodata tiranului Ceausescu. Iar aceasta perspectiva, va rog sa ma credeti, era de nesuportat!
Pe Ceausesti nu-i voiam neaparat impuscati. Dar altfel nu se putea! Nu aveai cu cine sa te intelegi. Nu acceptau un exil linistit, nici macar o batrinete discreta in Cartierul Primaverii. Nu, erau slobozi la gura si mi-ar fi distrus cariera politica. Pe a mea, dar si pe a altor tovarasi de complot anticeausist. Cu toate astea, va rog sa ma credeti: uneori am rem
