Romanul lui I.P. Culianu* apare intr-un moment in care genul metafictiunii istorice pare sa fascineze nemasurat publicul cititor. Nu trebuie decat sa mentionez Codul lui Da Vinci pentru a-mi justifica afirmatia. Cu mici exceptii, lectorul specializat, criticul a refuzat cu intransigenta acest roman, lucru de care, insa, cititorul n-a prea tinut seama - lucru normal de altfel...
Se pare ca vechiul principiu, pe care se sprijina ontologic chiar kitsch-ul, nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie este cel ce guverneaza in continuare alegerile publicului larg. Sincer sa fiu, oricat de aberante ar fi teoriile de la care porneste un roman, oricat de superficiala spoiala teoretica, daca simpla naratiune atrage acesti cititori, facandu-i sa lase din mana novele de Sandra Brown ori Sidney Sheldon, nu pot decat sa ma bucur. Fac apel aici si la teoria secundarului enuntata de Virgil Nemoianu, dar si la infruntarea Steinhardt-Bloom pe care-o analizeaza Robert Lazu in Adevarul.
In aceeasi categorie a metafictiunii istorice as include - poate un pic fortat - si romanele fantasy, de genul Trilogiei inelului. Motivatia este simpla: aceste romane fac apel la un trecut extrem de indepartat, pe care insa il asaza, in mod ipotetic, in anterioritatea istoriei. Un trecut indepartat, cand... Sunt fictiuni ce fac apel la mituri, spre deosebire (dar in complementaritate cu, as spune) de falsele romane istorice despre care discutam. Un astfel de roman istoric, cum este Pendulul lui Foucault, ori Numele trandafirului, va umple golurile lasate de sursele istorice (ce vizeaza universalul) cu elemente ale individualului. Este, practic, un demers echivalent reconstituirii unui habitat - cum fac cei de la Discovery cu filmele lor despre dinozauri sau cu reconstituirea mortii lui Tutankamon -, demers ce va fascina intotdeauna. Insolitarea survine in urma reconstructie
