FSN-ului i-au trebuit 15 ani, doua scindari si doua scrutinuri prezidentiale pierdute pentru a-l marginaliza pe Ion Iliescu. In 1990, manifestantii din Piata Universitatii n-au avut nevoie decât de punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara pentru a intelege ca succesorul lui Ceausescu nu este un om politic de viitor.

Fostul lider comunist a avut insa o ambitie cu mult superioara rezistentei adversarilor sai. In consecinta, a fost ales de trei ori presedinte, dominand viata politica postdecembrista. Inceputul tranzitiei l-a indemnat sa persevereze: intr-adevar, atunci cand i-a chemat pe mineri in Capitala, Iliescu fusese votat de 4 din 5 romani veniti la urne. Aceasta larga sustinere populara i-a creat convingerea ca poate sa spuna si mai ales sa faca orice. Amintirea acelei sustineri il determina, de altfel, pe fostul presedinte sa considere ca este imun la orice investigatie, ca se afla deasupra oricarei legi a statului roman.

In iunie 1990, Iliescu era convins ca deblocarea traficului din zona centrala a Capitalei este un lucru mult mai important si decat libertatea intrunirii si decat securitatea fizica a cetatenilor din Bucuresti. Minerii din Valea Jiului si mai multe grupuri de bucuresteni l-au urmat in aceasta convingere. Atunci s-a cerut public si s-a procedat efectiv la pedepsirea adversarilor politici, tot atunci s-a solicitat suprimarea presei critice la adresa puterii, ca si desfiintarea Universitatii si a Institutului de Arhitectura din Bucuresti. La 15 ani dupa acele tragice intamplari, dosarul mineriadei se afla inca in faza de cercetare. O cercetare pe care Iliescu o califica, in limba vechiului regim, drept o “provocare”. Semn ca nici experienta, nici cultura sa politica nu admit indoiala.

Zeul postcomunismului romanesc nu realizeaza nici macar acum ca imaginile din iunie 1990 par desprinse dintr-un film de groaza. Personajele n