Petre Pandrea manifestă un spirit comunitar. Departe de tipul egotistului romantic, confiscat de propriul său "caz", el se referă permanent la un fond social al fiinţei sale, se reclamă de la o organicitate etnic-istorică, abordată însă fără fanatism, cu o senină acceptare a fatalităţii: "Poporul român nu cîştigă niciodată o victorie, deşi e invincibil, fiindcă i se fură roadele victoriei. Istoriceşte vorbind, în 1877 s-a cîştigat, la Plevna, un război, dar am ieşit cu graniţele micşorate. în 1919, am participat la ospăţul de la Versailles şi Trianon, dar primele graniţe puse în litigiu au fost graniţele Transilvaniei, cedate în 1940. în 1944-1945, ne-am alăturat victorioşilor, printr-un gest politic abil şi printr-o sabotare sistematică a hitleriştilor, dar s-a ales praful şi pulberea de osîrdie şi victorie". Sîntem tentaţi a ilustra o asemenea opinie prin chiar destinul eseistului, supus decepţiilor şi prigoanei pe aproape întregul parcurs al dramaticei sale biografii, "invincibil" prin operă, dar deposedat de roadele "victoriei". Destin al unui ins care a suportat "patru" arestări burghezo-moşiereşti din timpul dictaturilor fasciste, pentru pledoariile proferate în apărarea proletarilor", precum şi "cinci ani de puşcărie oferiţi de Teohari în schimbul gratuităţilor (...) la curţile marţiale, în favoarea opoziţiei naţional-ţărăniste". Cu toate acestea dispoziţia sa declarată nu e ranchiuna ci toleranţa. Postură ce i se pare "intrinsecă în măruntaiele psihologiei româneşti", corespunzătoare libertăţii pe care ar suprima-o ranchiuna, căci "tipul valah este spirit liber". Socotind că Erasmus s-ar fi putut naşte pe meleagurile noastre, Pandrea detestă în egală măsură "huliganismul de dreapta" şi "huliganismul de stînga", cele două extremisme marcate de abominabile crime: "Sotnia neagră dreptaşă a ucis pe Iorga, pe Madgearu şi a comis atrocităţile de la Jilava. Sot