Cînd i-a apărut primul volum din Jurnal, o parte dintre comentatori i-au reproşat lui Mircea Cărtărescu egocentrismul, preocuparea excesivă pentru operă, grandomania, autismul politic şi social, patetismul şi pînă şi faptul că visează prea mult... Aceştia, precum şi campionii indecenţi ai vanităţii, cei care cred că au tot dreptul să fie pomeniţi în notaţiile diaristice ale scriitorului, ar face mai bine să stea departe de acest volum secund al jurnalului. Pentru că nu vor înţelege nici de data aceasta nimic. Formula liber(al)ă a jurnalului îşi stabileşte singură convenţiile şi e cumva comic să reproşezi ceva unui jurnal (raportîndu-l la ce anume?) oricîtă literatură ar conţine el. Aici şi văd un posibil paradox al genului. Jurnalul trebuie acceptat aşa cum e - scriitorul are dreptul să se arate oricum -, altfel mai bine nu-l citeşti. Or, curajul lui Mircea Cărtărescu de a se dezvălui chiar şi în ipostaze mai puţin glorioase a rămas acelaşi în ciuda riscului ridicat (dovedit) al receptării. Cu atît mai bine pentru noi, cititorii ipocriţi, fascinaţi să contemplăm, fie şi prin gaura de hîrtie a jurnalului, mişcările intime chiar şi parţiale ale acestui extraordinar scriitor!

Jurnalul cuprinde perioada anilor 1997-2003, perioada în care Mircea Cărtărescu a scris şi publicat Postmodernismul românesc, Orbitor - Corpul, Jurnalul , Enciclopedia

zmeilor şi cînd s-a născut Gabriel. Dacă în volumul precedent marea provocare era despărţirea, nu doar simbolică, de generaţia '80, surplusul de responsabilitate şi asumarea riscurilor detaşării de pluton, neliniştea diaristului vine acum din efortul sprintului individual, din nesiguranţa rezistenţei la uriaşa probă a scrisului ale cărei ştachete şi le ridică singur tot mai sus. Doctoratul, trilogia care îşi cere partea secundă, celelalte cărţi, în jurul lor gravitează viaţa scriitorului, şi Mircea Cărt