Persistă în publicistica de astăzi, ca şi în opinia multor intelectuali, ideea că nu a existat şi nu există literatură de sertar rămasă în urma regimului comunist. Tot sau aproape tot ceea ce era valoros ar fi fost publicat înainte de Decembrie 1989. Este unul dintre numeroasele mituri - în accepţia negativă a acestei noţiuni - care bântuie spiritul public de azi. Pentru a nu da decât două exemple, cărţile de apariţia cărora m-am îngrijit - în colaborare sau singur -, cea despre Bucureşti a lui Emanoil Hagi-Mosco (1995) şi cea despre Iaşi a lui Vasile Panopol (2000), ilustrează exact contrariul. In vremea regimului totalitar a funcţionat din plin Index librorum prohibitorum, au existat liste cu autori rău văzuţi sau de-a dreptul interzişi încă din timpul vieţii lor. Chiar dacă acest fapt este în principiu cunoscut, merită a fi repetat, pentru că îl confirmă în permanenţă manuscrise noi care apar, dar care nici astăzi nu văd neapărat lumina tiparului, din diferite motive. Dosarele biografice ale scriitorilor influenţează mediatizarea, receptarea şi omologarea operelor lor.

Un asemenea caz de eludare sistematică îl constituie cel al scriitorului Alexandru Ştefanopol (1891 - 1974), de profesie inginer silvic, supravieţuitor în perioada comunistă al vieţii literare interbelice. Intâmplarea face ca împrejurări biografice să mă apropie de persoana sa, deşi aceasta se petrecea în copilărie. Locuia pe o stradă alăturată (Rodiei 31) şi era bun prieten - împreună cu soţia sa Elena Papatănase, profesoară de geografie şi o persoană de mare distincţie - cu bunicii mei materni. Planează aşadar asupra mea posibile acuzaţii de judecăţi a priori subiective, de amatorism - pentru că profesia mea nu este cea de istoric literar - şi de nostalgie paseistă, pentru că încerc să evoc un scriitor interbelic uitat. Şi totuşi, dincolo de aceste posibile învinuiri, Alexandru Ş