Virulenţa vecină cu linşajul cu care o pleiadă de jurnalişti s-au năpustit asupra a doi confraţi - Cristian Tudor Popescu şi Ion Cristoiu - reprezintă o nouă premieră în viaţa publică românească. Credeam că le-am văzut până acum pe toate: confruntări între ideologii, între interese economice, între clanuri şi găşti, spurcarea adversarilor, discreditarea nemulţumiţilor, folosirea măciucii contra opozanţilor. Dar o astfel de concertare de ură, dispreţ, contestare a minimei valori profesionale rareori mi-a fost dat să văd. Împrejurările sunt cunoscute: în ziua eliberării celor trei plus (de fapt, minus!) unu ostatici, duo-ul Popescu-Cristoiu a făcut un tur al televiziunilor din Bucureşti, comentând live evenimentul care a ţinut cu nervii întinşi, aproape două luni, întreaga Românie.

N-aş fi avut nimic de obiectat dacă atacurile s-ar fi referit la conţinutul ideilor susţinute de domnii Popescu şi Cristoiu. Eu însumi am avut în suficiente rânduri - şi am şi astăzi - rezerve masive faţă de unele poziţii ilustrate de jurnaliştii menţionaţi. Dar nu le-am pus şi nu le-aş pune vreodată sub semnul întrebării dreptul de a-şi prezenta opiniile. După cum consider că şi contestatarii lor sunt perfect legitimi în a-i combate. Problema e că, de data aceasta, a fost vorba de un atac în haită, de un tir concertat mai ales asupra prezenţei celor doi jurnalişti la trei importante posturi de televiziune în decursul aceleiaşi seri. Aşadar, aici era vizat în primul rând dreptul la afirmarea repetată a opiniei într-un moment de maximă emoţionalitate.

Probabil că orbirea anti-Băsescu de care suferă de câtăva vreme atât Cristoiu, cât şi Cristian Tudor Popescu a jucat un rol în transformarea acestora în oi negre ale presei româneşti actuale. Din acest punct de vedere, cred şi eu că exagerează: puţinele lucruri bune care s-au făcut în aceste şase luni de la căderea