Intraţi în literatură în grup compact, prin poarta cenaclurilor şi a unor volume colective de debut, autorii "optzecişti" şi-au constituit cu dificultate profilul individual, conturul pe care o voce lirică - şi numai una - poate fi recunoscută şi omologată. Dacă anii tinereţii şi ai maximei creativităţi s-au suprapus, în cazul lor, ultimului şi celui mai terifiant deceniu ceauşist, vîrsta maturităţii li s-a "vărsat" şi consumat în cei cincisprezece ani de maturitate postrevoluţionară, în care poezia a lăsat loc publicisticii, şi contemplaţia artistică - implicării civice. Dezertarea de pe frontul literar a ajuns să constituie regula pentru această generaţie atât de promiţătoare, şi care pare şi astăzi încremenită într-o poză de grup juvenil, cu ochii arşi de speranţă într-un viitor ce va să vină. Cincuagenari acum, aflaţi la momentul "jubiliar" (şi nu jubilativ) al antologiei de autor, ei par să-şi încarce bateriile şi să forţeze reintrarea pe velodromul poetic la o vîrstă la care un Nichita Stănescu, de pildă, îşi făcuse întreaga cursă, îşi scrisese marile opere, şi putea muri cu seninătate.

Volumul de Poeme alese al lui Alexandru Muşina - "optzecist" tipic prin parcurs şi atipic prin aspiraţii - acoperă douăzeci şi cinci de ani de creaţie lirică; dar marea majoritate a textelor au fost scrise pînă în 1987. Cîteva, din ciclul Ora păstorului, sînt din intervalul 1995-1998, iar poezioarele "rele" din Personae au fost compuse în 2000. Iată aşadar o situaţie caracteristică pentru întregul front generaţionist: multă şi bună poezie într-o epocă desfiguratoare, apoi lirică puţină şi ocazională într-un context al deplinei libertăţi. Înţeleagă fiecare ce poate dintr-o asemenea asimetrie. Partea bună, cel puţin pentru critică, fiind aceea că antologia de faţă nu are eterogenitatea şi inegalităţile altor volume similare. E structurată şi închegată, unitară, c