Vreme îndelungată, Al. Cistelecan a fost autorul unei singure cărţi, aceea despre poezie şi livresc. Nu-i vorbă, n-avea nevoie de cărţi pentru a face ceea ce criticului i se impune cu o oarecare urgenţă: să fie în mijlocul evenimentelor şi să vadă, pe un fundal deseori amorf şi inert, liniile de forţă, abia întrezărindu-se, ale poeziei. Ba mai mult: să poată exprima, fie şi cu o autoritate neexhibată, adică nespeculată burghez, un "verdict". O pagină de revistă, fie ea şi lunară, face mai mult decît un tom al cărui tiraj, cel puţin în zilele noastre, e făcut mai degrabă să satisfacă destinaţia rece a bibliotecile (bibliotecile prietenilor, înainte de toate) decît să circule liber şi spontan. În fond, cine citeşte azi critică literară? Uneori, trebuie s-o recunoşti, n-o fac nici măcar criticii... Aşa se face că, dacă cineva perseverează în a scrie aşa ceva, probabil că la mijloc va fi fiind anume utilitarism, ceva interese suspecte: adică pasiune, plus convingerea, fie ea şi discretă, a misiunii irepetabile; ba chiar şi un dram de hedonism.

La drept vorbind, Al. Cistelecan pare să sară în ajutorul poeziei. Cu o complicitate discretă care glisează spre ironie amară, cuvintele cu care sfîrşeşte introducerea la ultima-i carte (Al doilea top, Editura Aula, 2005) dinamitează, însă, orice apărare deliberată. Astfel, "Dintre toate cele ale literaturii, poezia e genul cel mai frecvent declarat mort. Deşi ea moare de multă vreme, astfel de Ťanunţuri funebreť continuă să facă vîlvă. Necrofilia literară e mereu aducătoare de notorietate. Poezia moare, fireşte, într-o bună companie şi nu altfel decît această companie; ea moare alături de Dumnezeu, de istorie, de om. Cînd îi vom îngropa definitiv pe aceştia, probabil vom îngropa şi poezia. Pînă atunci însă, cred că cea mai potrivită apărare a poeziei e chiar ea însăşi". Mai mult, orice rînd scris pare prilejul -