În 2004 Consiliul Naţional al Audiovizualului a cerut elaborarea unui studiu privind violenţa mediatizată. Ca şi în restul Europei sau în Statele Unite ale Americii, la noi violenţa ficţională o bate pe cea reală, în mare măsură datorită importurilor masive. Dacă stau să reflectez la acest subiect, violenţa ficţională are un areal de răspândire mai mare tocmai pentru că majoritatea spectatorilor ştiu că nu e "pe bune". Filmul de artă a uzat-o şi a abuzat-o deopotrivă, uneori eşuând într-o violentă analiză a violenţei, care face ca împuşcăturile şi exploziile hollywoodiene să pară jocuri de copii. Iar câteva filme de la televizor ilustrează această tendinţă: arată manifestări agresive, dar le tratează critic.

Voi lua drept prim exemplu lungmetrajul lui Mike Nichols din 1970, tradus Alineatul 22. De menţionat că volumul apărut la Polirom se numeşte Catch 22/Clenciul 22. Studiul CNA conţine o remarcă privind plasarea spaţială a agresiunii: "Divina Frau-Meigs şi Sophie Jehel subliniază că acest model de reprezentare a violenţei în film şi la tv este concordant modelului cultural-valoric american şi codului cultural încetăţenit şi dezvoltat de Hollywood, inclusiv prin utilizarea preferenţială a tehnicii Ťplanului mediuť şi a Ťplanului apropiatť de filmare a acţiunii. Consecinţa acestor tehnici de filmare care constă în plasarea violenţei Ťîn zona interpersonalăť, înseamnă, de fapt, apropierea zonei de agresiune de Ťzona intimităţiiť până la punctul confundării lor". Exact ceea ce Mike Nichols nu face, preferând să transforme violenţa într-un spectacol în sine, vezi scena când unul dintre personaje este tăiat în două de un avion. Agresiunea e cotidiană - doar acţiunea filmului are loc pe fondul unui război - dar ea e ţinută la distanţă de personaje, pentru a se sugera că nu e un dat natural, ci un atribut dobândit aproape mecanic: odată victimă, pasul căt