Sunt cărţi în care, fie şi neştiind nimic despre autorul lor, simţi încă de la primele rânduri gheara leului. Chiar dacă aparent cât se poate de obişnuite, aceste fraze inaugurale poartă în ele un nu ştiu ce prevestitor: eşti avertizat prin semnale inefabile că ai pătruns în universul unui familiar al marilor altitudini. După care, cu toate antenele desfăşurate, anticipezi voluptatea de a-l urma. Secretul acestui gen de seducţie cred că e cel divulgat de Marguerite Yourcenar: capacitatea de a afla la timp, adică de la început, tonul just. Este apanajul talentelor genialoide, printre care se numără neîndoielnic şi cel al lui Sándor Márai. El ni se revelează deocamdată printr-un roman, Lumânările ard până la capăt, deloc voluminos dar de o frapantă profunzime şi complexitate.

Despre Sándor Márai nu ştiam nimic, iar până în 1990 fusese un quasinecunoscut chiar în propria-i patrie, precum la noi, bunăoară, Vintilă Horia. Destine de exilaţi, asemănătoare prin esenţa dramei lor. D-na Elisabeta Lăsconi, cu binecunoscuta-i pasiune comparatistă, a şi identificat nu numai analogiile dintre acest roman şi Nuntă în cer al lui Mircea Eliade, ci şi dintre destinele celor doi (în Adevărul literar şi artistic din 11.I.2005).

Sándor Márai s-a născut în 1900 şi, încă de pe la nouăsprezece ani, s-a afirmat prin colaborări la reviste de notorietate din Occident, iar apoi - curios! - abia de prin 1930, până în 1948, a publicat unsprezece romane. Puţinul pe care-l ştim l-am aflat din prezentarea anonimă (de ce anonimă?) a ediţiei Humanitas, unde se spune şi că, participând activ la viaţa literară a Ungariei interbelice, a fost deseori acuzat de "nihilism şi egocentrism". Bănuim o personalitate accentuată dar rămânem captivi ai prezumţiilor, cu regretul de a nu-l putea situa desluşit într-un răstimp istoric cu nimic mai puţin animat şi deschis opţiunilor deco