În biografia lui Iulius Agricola, Tacit scrie: "preţ de cincisprezece ani, mare răstimp al vieţii muritorilor, mulţi au pierit din pricini întîmplătoare, dar cei mai hotărîţi - din cauza cruzimii principelui, încît puţini dintre noi, ca să spun aşa, am supravieţuit altora şi chiar nouă înşine. în mijlocul tăcerii noastre, ni s-au răpit din miezul vieţii atîţia ani, în care cei tineri am ajuns la bătrîneţe, iar cei bătrîni - aproape la sfîrşitul existenţei."1) Cei cincisprezece ani despre care vorbeşte Tacit (tirania lui Domiţian) reprezintă un interval de trei ori mai scurt faţă de cei 45 de ani ai dominaţiei comuniste în România. într-un răstimp în care populaţia ţării s-a schimbat în proporţie covîrşitoare, dezastrele evocate de istoricul latin devin mult mai profunde şi mai grave, prea puţini izbutind a supravieţui altora sau măcar să-şi supravieţuiască lor înşişi. Cea de-a doua biruinţă este mai greu de cucerit decît prima. Păstrarea fidelităţii faţă de sine se identifică uneori cu eroismul. Preţul ei - cu sacrificiul. Restul se petrece, după vorbele lui Tacit, "în mijlocul tăcerii noastre".

"Amintirea lui noiembrie '56 - scrie Ştefan Cazimir - e, pentru mine, ceţoasă şi rece. E, totodată, şi neplăcută, exact în măsura în care-mi permite să retrăiesc ignoranţa şi conformismul vîrstei de atunci, ferecată fără drept de apel în cercul tezelor oficiale. Nu cred că cei din jurul meu izbuteau - sau îndrăzneau - să gîndească altfel, în orice caz nimeni nu se încumeta s-o spună. Mă aflam, dimpotrivă, într-o perfectă concordanţă de vederi cu ceilalţi, egali în lipsa noastră de informare şi de imaginaţie. Prietenul meu Lucian Raicu mi-a reprodus o vorbă a lui Sadoveanu, care circula în lumea literară. ŤSînt huni!ť, spusese marele prozator, luînd cunoştinţă de vărsările de sînge de la Budapesta. Şi dacă Sadoveanu spusese asta... }in minte cozile de la ziar