Problemă: eşti un tânăr jurnalist, ai exerciţiul scrisului în foileton, pentru publicaţii mai mult sau mai puţin serioase, ai publicat două volume de povestiri, unul de istorii orale, ba chiar şi un roman. Cărţile tale au fost bine primite de critică, ai deja un nume, eşti invitat să scrii cam peste tot, de la Formula As la cele mai pretenţioase reviste culturale. E momentul când începi să contezi şi să intri în concurenţă cu ceilalţi tineri scriitori, de la Paralela 45, RAO şi Humanitas, până la controversata generaţie de la Editura Polirom.

Colegii tăi de generaţie fac acelaşi lucru, publică peste tot, mânaţi de foamea teribilă de recunoaştere şi mediatizare, dau zor să nu piardă următorul val al colecţiei Ego. Proză de la Polirom, apar la televizor, sunt VIP-uri în devenire cu carte de muncă la gazete şi reviste culturale, licee şi facultăţi, edituri şi muzee. Competiţia pentru viziblitate trebuie dublată, nu-i aşa, de goana pentru asigurarea existenţei. Şi, pe fondul acestei agitaţii, între locul de muncă cu program fix şi deadline-urile revistelor săptămânale, între o ieşire la bere în campus şi orele la facultate (ca student sau... cadru universitar) îţi fixezi misia de a umple paginile unei cărţi. Foaia de hârtie sau ecranul monitorului sunt perfect albe, practica foiletonismului spune că trebuie să te opreşti la 4-5.000 de semne, că e musai să ai în vedere un subiect "fierbinte" al actualităţii, că trebuie să fii laconic, stupizel şi "obiectiv". Şi, deodată, ai toată libertatea, ai cartea ta, spaţiul tău, eşti redactorul-şef şi editorul fiţuicii care te are ca unic colaborator. Pe deasupra, te mai apucă pofta să scrii "o carte adevărată, o carte sinceră până la demenţă (...), o carte frumoasă pur şi simplu, care să te facă să te simţi bine, să simţi acel gol în stomac cu care te trezeşti atunci când te îndrăgosteşti de o fată". Vei fi la înă