Distractia unui salvamontist din Ceahlau

Persistent in iubirea pe care i-o port muntelui, am urcat deunazi pe varful Toaca din sfantul munte Ceahlau.

Ploua infernal, vorba poetului, iar ceata imi vara degetele-n ochi, sperand sa ma descurajeze. Nu stia, naiva de ea, cu cine are de-a face.

Inainte de a-mi incepe ascensiunea, corect cum ma stiti, am dorit sa achit taxa de rezervatie naturala. Zadarnica intentie! Desi era trecut de ora 8.00, nici un salvamontist nu se gasea la program, cum glasuia orarul afisat pe geamul cladirii situate la glezna muntelui.

In fine! Cu pasul meu de gazela, am parcurs fluierand traseul, nu fara a-ncerca acelasi vechi dezgust, la impactul cu mizeria prin care toparlanii tin sa-si marcheze trecerea. Gramezi de peturi, cutii de bere si cola vorbeau deschis, fara ocolisuri, despre marlania traditionala a neamului nostru.

De-obicei, cand suiam solo drumul, eram preluat din mers de cate un catel al muntelui. Nu-s singurul drumet intovarasit de-acesti atleti pe patru picioare, stiutori la perfectie ai traseului, care te conduc ferm, cu o competenta de ghid turistic. Sunt indragiti de toata lumea. Sunt ospitalieri si frumosi foc. Si nici nu pretind tarife mari pentru serviciile lor: cu juma de crenvurst ii poti inchiria pana in varf de munte.

De data asta, n-am mai intalnit nici un caine, si-am urcat in solitudine, cu o spaima nelamurita in ceafa fiecarului pas. Unde-or fi cateii muntelui? - ma intrebam, simtindu-ma cumva tradat de niste vechi prieteni.

Sus, in fata unui calorifer electric si-a unui pahar cu ceai magnetic, un meteorolog m-a lamurit: cum apare prin zona cate-un caine, cum il impusca seful salvamontistilor.

- De ce-l impusca? - am intrebat, cu o curiozitate scarbita.

- Ca sa se distreze! - mi-a raspuns sec meteorologul.

Ce distractie de om rafinat, sa impu