Prezentarea mea s-a concentrat asupra modului in care Edificiul, sau, poate, mai bine spus fenomenul anti-urban Casa Republicii/Poporului (CR in continuare) a fost interpretat in anii trecuti, de la conceperea, constructia si utilizarea sa. Ipotezele de la care am plecat sint doua: 1) Edificiul in cauza rezista oricarei interpretari unice, „holistice“ care si-ar putea propune ca obiectiv „epuizarea“ de sens a acestuia in vreuna dintre articulatiile producerii si aproprierii. 2) Exista distinctii importante intre modalitatile de explicare a cladirii din punctul de vedere intreit al spatiilor ei: spatiul sau exterior (orasul), spatiul exterior al cladirii („vecinatatea sa apropriata“, ca sa folosim limbajul de lemn al politicii rasaritene post-sovietice, sau haloul – enorm – de influenta exercitat de monstruoasa structura a CR) si, fireste, spatiul interior.
In fine, ipotezele cele mai valide, chiar daca partiale, sint de gasit nu in interiorul discursului arhitectural-urbanistic, ci in interiorul altora: politologie, istoria mentalitatilor, antropologie a peri-urbanului (mahalalei), si, nu in ultimul rind, al psihanalizei.
- Recuperarea Casei Poporului?
Analiza porneste de la diferitele proiecte de sens pe care cei care au dorit, in anii de dupa 1989, le-au asternut dinaintea CR si care au, mi se pare, doua extreme: la limita minima este vorba despre „recuperarea“ Casei in jargonul profesional, al expertizei arhitecturale. Nu doar arhitectii l-au folosit, ci si feluriti interpreti ai casei, precum si ghizii de astazi care o prezinta strainilor. Aici este vorba, la partea de jos a partii de jos (cum ar fi spus Nichita) a comentariului despre CR, despre cantitati, dimensiuni, forme de plan, structuri speciale si asa mai departe. La partea de sus a partii de jos, purtam discutii despre „postmodernitatea“ CR si a Bulevardului Victoriei Soci
