Am crescut o data cu istoriile paralele de dupa mineriada din 13-15 iunie. Eram aproape copil cind minerii devastau Capitala si am ajuns aproape matur cind pe Ion Iliescu l-au pus sub invinuire. Si voi fi, probabil, aproape mort cind il vor fi condamnat. Iar el va fi atunci aproape istorie.
In toti acesti ani, s-au razboit doua rechizitorii paralele, doua istorii. Dintre care una reinventata grosolan, rescrisa cu ura si inversunare. Cind regimul Iliescu venea la putere, cinica "teorie a provocarii" era si ea suverana. Cind Iliescu trecea in opozitie, bitele minerilor zdrobind fete de "golani" se vedeau parca mai clar.
N-am trait nemijlocit mineriadele, cu exceptia celei din "99. Asa ca a trebuit sa aleg intre "adevarul" lui si adevarul celorlalti. La fel ca alte milioane de romani care au privit cosmarul mineriadei la televizor, l-au aflat din ziare, din marturii. Vreme de 15 ani s-a razboit un vehement cor de minciuni cu un cor de victime (cam cit un popor).
Confuzia generatiei mele, zapaceala si pesimismul ei de aici se trag. Generatia mea supravietuieste tragic prin cinism si vesnica suspiciune. Neincrederea in tot si toate a ajuns stilul nostru de viata si sistem de autoprotectie.
Stiu de ce am decazut atit. Ne-am prea obisnuit cu mistificarile, minciuna, jocul aparentelor si manipularea. Fac parte din viata noastra de fiecare zi. Si aproape ca ne-am resemnat, mormaind fara speranta: "Asa e jocul!". Ne-am prea obisnuit ca puterea sa joace roluri, nu sa sape dupa adevar. Ne-au prea obosit cu partiturile lor falsificate.
Ne-au asurzit cu minciuni pentru ca in Romania nu cistiga cine are dreptate. Cistiga cine urla mai tare si isi face auzita vocea.
In fond, cu rarisime exceptii, istoria tranzitiei s-a scris doar cu viclene exercitii de retorica. Mai putin cu fapte cintarite in justitie, probate
