Patetic, dar cu un zimbet smecheresc atirnat in coltul gurii, Valentin Nicolau si-a citit scrisoarea de demisie. Spre deosebire de cea din 7 februarie, care a fost mai mult o forma de santaj dimbovitean, pe aceasta Nicolau chiar a pus-o in practica. N-a avut incotro si a trebuit sa accepte realitatea: funia se apropiase neplacut de mult de par. Inca doua zile si la capatul ei s-ar fi balabanit un cadavru politic cu numele de Nicolau. Pe care nu l-ar fi regretat nici macar fostul sau sef de la Palatul Victoria, Adrian Nastase. Atit de multe gafe a facut, atit de departe a dus obedienta. Linguseala fara urma de stil se transforma in handicap. Periutele lui Nicolau erau ca glaspapirul. In zgirieturile lasate se zareau directivele Delegatiei permanente PSD.
Problema lui Nicolau, pe care nu-l lasau sa doarma noaptea veleitatile de intelectual masurate cu sublerul conturilor in banca, a fost onorabilitatea. Ca orice politician sadea, dumnealui a vrut cu tot dinadinsul sa pastreze aparenta de onorabilitate. Ceea ce l-a impins la un dezastruos joc la doua capete, care a reusit sa nemultumeasca pe toata lumea. Mai ales in campanie, cind lucrurile, prin forta oarba a imprejurarilor si a legilor, au devenit mult mai evidente. Algoritmul timpilor de antena era un „dat“, asa incit Nicolau n-a avut incotro si a trebuit sa-l respecte. Nimeni, nici chiar Agentia de Monitorizare a Presei, nu a putut sa-i reproseze ca nu acorda opozitiei spatiul cuvenit. Asa s-a facut ca, judecat la nivel de procente, TVR dadea senzatia de impartialitate.
- Nicolau era amator nu de whisky, ci de ulei de masline. Din care cumpara cu zecile de litri pe bani publici
Comparata cu unele televiziuni private, cea publica ajunsese de-a dreptul un reper de echidistanta aritmetica. In special rapoartele lui Ralu Filip, seful CNA, o dadeau constant ca exemplu pozitiv. Smec
