Istoria e cunoscuta. Orice roman de bun-simt trebuie sa admita ca, in acesti cincisprezece ani, n-am facut altceva decit sa construim o noua sandrama.

"Nu mi-am inchipuit ca s-ar putea darima sandramaua asa de usor!", declara, acum niste ani, fostul general de Securitate Nicolae Plesita, referindu-se la evenimentele din decembrie 1989. Este, probabil, singura fraza memorabila scoasa de acest individ.

„Sandramaua" de care vorbea Plesita era cindva statul roman, un stat ridicat pe bucati strimbe de minciuna, teroare, planuri cincinale si discursuri ale lui Ceausescu. Un intreg sistem care parea de neclintit s-a prabusit cit ai bate din palme, ca un soldat lovit de insolatie, si a disparut in negura istoriei recente.

Am luat-o de la capat, cu speranta. „Sandramaua" lui Ceausescu a murit, traiasca noua constructie democratica a statului de drept, ridicata sub atenta supraveghere a sefului de santier national, Ion Iliescu! Dar, vai!, avintul n-a tinut mult.

Mineriada din 13-15 iunie 1990, despre care se discuta atit de mult in aceste zile, le-a aratat tuturor celor care au vrut sa vada ca, de fapt, incepea sa se ridice, in locul unei constructii durabile, o alta sandrama.

Cu acoperis de societate capitalista si pereti spoiti frumos in culorile economiei de piata, statul roman si-a mintit, ani multi, propriii cetateni, asigurindu-i ca n-au a se teme de vreo prabusire. Dar fisurile si, mai apoi, gaurile mari prin peretii „sandramalei" n-au intirziat sa apara.

Ele au fost facute cu tunurile trase din bani publici sau cu manipularea ordinara a cifrelor din statistici, totul sub zimbetul imens al sefului de santier Ion Iliescu.

Istoria e cunoscuta. Orice roman de bun-simt trebuie sa admita ca, in acesti cincisprezece ani, n-am facut altceva decit sa construim o noua sandrama. Statul democratic si