L-am vazut nu de mult pe domnul X. Nu arata rau. In orice caz, nu mai rau ca in urma cu zece ani, cand se vorbea ca doctorii i-au dat de trait sase luni.
Il simpatizam si vestea m-a pus in dificultate, deoarece mi-am dat seama ca nu sufeream destul. M-am gandit la el, mi-am zis ca e nedrept sa moara si c-ar fi trebuit sa traiasca macar cativa ani, ca sa-si vada copiii mari. Ma rog, gandurile pe care le are fiecare, cand se confrunta cu o astfel de situatie.
Dar daca sufeream cat trebuia sau doar imi probam lipsa de reactie la necazurile altora, n-as fi putut sa spun. Corect e sa zic: ma straduiam sa sufar, dar nu aveam dovezi ca reuseam. Apoi, dupa cinci luni, l-am intalnit in Pasaj la Universitate si am inceput in sfarsit sa sufar cu adevarat. Nu fiindca ar fi aratat ca un om pe moarte. Dimpotriva.
Cumparase o revista umoristica si radea ca prostul de unul singur rasfoind-o, in timp ce multimea se scurgea pe langa el, impasibila la drama. La faptul ca omul acela mai avea de trait numai o luna. Acum nu-mi mai parea rau ca avea sa moara. Toti murim.
Chestiunea era ca, in loc sa stea acasa si sa citeasca Biblia sau alta carte potrivita cu situatia, cugetand in liniste la cat de absurda e existenta ori la alta idee la fel de profunda, umbla brambura prin oras si se distra cu fleacuri.
Le-am telefonat catorva prieteni comuni, intrebandu-i daca erau siguri ca urma sa moara in scurt timp si ei au fost fara echivoc: "Vai de mama lui! Noroc ca nu stie! La ce i-au gasit doctorii la plamani, e de mirare ca mai umbla. Asa sunt unii, o duc pe picioare, pana in ultima zi".
Intrucat vreme de trei ani n-am mai auzit nimic despre domnul X, mi-am zis c-o fi inchis ochii. Si chiar l-am trecut pe o lista cu numele celor care trebuiau pomeniti de preotul din cartier de Sambata Mortilor. Cand i-am pus numele pe hartie
