La-nceput era o vorba: „Dumneata, care ai facut Revolutia in fata televizorului, n-ai nici un drept sa vorbesti!"
A ramas de-atunci in constiinta publica ideea ca exista o specie de romani care privesc istoria la televizor. Stau inerti si privesc vremurile ca pe un film. La sfirsit se ridica din fotoliu, merg la baie, se baga in pijamale si se culca vag preocupati de ziua de miine. Timp de zeci de ani, oamenii acestia s-au uitat la viata lor ca la o dramatizare a carei tristete n-au inteles-o.
Au alergat dupa o bucata de salam, au facut copii, au mers la fabrica, au injurat la telejurnale si, la un moment dat, zbang, filmul s-a rupt si istoria a luat-o razna. Atunci, pe ecranele televizoarelor lor alb-negru a aparut un om ce li s-a parut providential. Au inteles ca omul acela ar fi fost un Ceausescu cu mult mai bun si 80 % dintre ei l-au votat. Intre timp, din toata majoritatea asta, daca se mai aduna de citeva procente.
Idolul a putrezit si din statuia impunatoare n-a mai ramas decit o toaleta pentru porumbei. Din marele om al destinului nu se mai vede decit un mosneag ranchiunos care pleaca dimineata la Senat, ca la o partida de sah in Cismigiu. Si cind pierde un pion sau o tura suduie in sinea lui si icneste de deznadejde. Il inteapa inima si transpira.
Batrinul acesta fara nepoti, fara nostalgii erotice, fara frisoane transcendente, fara viata personala, fara lecturi preferate, fara dor de persoane dragi are o singura patima: politica. Acru ca o muratura ramasa de un deceniu pe fundul unui borcan, pare sa cerseasca tovarasia unei ultime portii de orez.
Si cum asta nu se-ntimpla, incepe sa se agite si fuge de cameramani, riscind sa se impiedice de covoare si ochelarii sa-i sara pe jos, cit colo. Cu tensiunea crescuta, mormaie: „Bai, lasati-ma-n pace!". Cameramanii sint multumiti. Azi si-au facut treaba. M
