Un caine paranormal. La rubrica "Din lumea necuvantatoarelor" am observat ca in majoritatea articolelor autorii povestesc ce au facut ei pentru diferite animale, dar mai putin despre ce au facut animalele pentru ei.

Dupa evenimentele din 89, cand casa bunicului a scapat de la o demolare iminenta, soarta a hotarat sa ne mutam de la bloc in casa lui. Evident, noi, adica noii proprietari, ne-am mutat cu pretentii si am inceput reconstructia, refacerea si reamenajarea noului nostru camin. In acest iures, a fost nevoie si de ajutoare. Unul dintre ele a fost vecinul de peste drum, un pensionar simpatic, care venea insotit de un catel latos, pe care il chema Mugurel. Ce m-a impresionat de la prima vedere a fost tinuta lui majestuoasa, completata de o coada stufoasa, pe care o flutura in vant, mandru nevoie mare. Deosebit de prietenos si de afectuos, ne insotea, cu sau fara voia noastra, in toate deplasarile. Odata, de exemplu, mama, care lucra la spitalul judetean, a sesizat ca cineva zgarie la usa cabinetului. Cand s-a uitat, era Mugurel. Venise de acasa in urma ei tiptil, sa nu-l observe, stiind ca va fi trimis inapoi, ca si alta data. Dar cu aceste trimiteri acasa am avut intr-o dimineata o revelatie deosebita. Cand plecam la scoala, cu toata precautia mea, la iesirea pe poarta, el era mai iute ca mine si, neavand incotro, il lasam sa ma insoteasca pana la troleibuz. Dar aici incepea marea confruntare. Eu voiam sa-l trimit acasa, el voia sa urce in troleibuz. Faceam si eu ce am vazut la altii: bateam cu piciorul in pamant sa-l sperii, el nimic; ma faceam ca iau o piatra si vreau sa-l lovesc, el nimic, pana cand, odata, m-am aplecat asupra lui si l-am mangaiat duios, ca totdeauna, spunandu-i: "Te rog, du-te acasa, nu te pot lua cu mine" si, spre marea mea uimire, s-a intors cuminte si a plecat. Din ziua aceea, l-am iubit mai mult ca pana atunci si am inceput s