Spalarea rusinii.
Imaginile terifiante ale mineriadei invadeaza ecranele televizoarelor. Au trecut 15 ani. Ranile nu s-au inchis niciodata. Amintirea cosmarului nu s-a sters nicicand. Uciderile, schingiuirile, teroarea instaurata pentru 48 de ore apocaliptice, de haitele de mineri coordonate din umbra de oamenii puterii de atunci, zambetul de fiara cinica al lui Ion Iliescu, multumindu-le pentru "inalta constiinta civica" bestiilor dezlantuite, corespondentii straini relatand cu figuri ingrozite despre prabusirea Romaniei in haos si sange, acestea sunt imaginile pe care le revedem in aceste zile, cu inimile stranse. Sunt imaginile care au insotit, timp de 15 ani, numele Romaniei in lume, ca o pecete insangerata. Urmasii celor ucisi atunci isi plang inca mortii si neputinta. Supravietuitorilor le tremura vocea sub presiunea amintirilor. Ion Iliescu inca mai afirma ca minerii au venit ca sa planteze flori in Piata Universitatii.
Numai ca ceva s-a schimbat. Vocea fostului presedinte a devenit tremuratoare. Aplombul si miscarile mainii au disparut. Zambetul i-a incremenit intr-un rictus. Adevarul incepe sa iasa la iveala. Dosarul penal al mineriadei prinde contur, iar el, batranul, subtilul papusar al acelor teribile zile, aluneca de la calitatea de martor, catre aceea, mai potrivita, de invinuit. Cuvinte grozave, precum genocid, crime impotriva umanitatii, torturi, subminarea puterii de stat, arestari ilegale, se rotesc in cercuri grele deasupra sa. Traim zile in care minerii isi cer iertare public, pentru ca au ucis si au insangerat un oras. Dulaii de paza ai lui Iliescu de acum 15 ani, eminentele cenusii ale acelor zile ale crimei, au amutit. Sunt inghetati de presimtirea adevarului pe cale sa fie rostit oficial. Trecutul se razbuna, caci nimic din ceea ce este cladit pe ucidere si pe minciuna nu dureaza. Dumnezeu are caile lui. Exact pe 14 iunie, Mir
