La sfarsitul anilor ’90, cand Romania spera sa fie admisa in NATO, tarile membre aveau obiceiul sa ne incurajeze printr-o formulare stereotipa, intrata rapid in limbajul de lemn diplomatic: “Veti fi admisi. Problema nu mai e daca, ci doar cand”. Imi amintesc ca, de multe ori, oarecum obosit de aceasta retorica, obisnuiam sa adaug: “Problema nu e nici daca, nici cand, ci, mai degraba, in ce”. Era evident ca NATO se afla in plina restructurare. Nu mai semana cu organizatia nascuta cu decenii in urma, in atmosfera Razboiului Rece. Aveam sa fim admisi, asadar, in cu totul alta institutie decat cea la care visasem pe vremea Cortinei de Fier si a spaimelor istorice legate de marele vecin de la Rasarit. Astazi, ne aflam in pragul Uniunii Europene. Votul negativ dat Tratatului Constitutional de Franta si Olanda pare sa puna, dintr-o data, in discutie intregul esafodaj al comunitatii la care aspiram. Ne aflam din nou in situatia de a ne intreba nu daca vom fi integrati, nu cand va avea loc evenimentul, ci in ce vom intra. Uniunea Europeana nu poate traversa aceasta criza fara importante schimbari doctrinare si strategice. S-ar zice ca ajungem intotdeauna prea tarziu. Sau mai rau: ca purtam ghinion organizatiilor pentru care optam.

Regret, fireste, ce s-a intamplat, mai ales daca iau in calcul complicatiile posibile cu care se vor confrunta in viitorul apropiat Bulgaria si Romania. Pe de alta parte, inclin sa calific “esecul” franco-olandez drept un necaz fericit, cu un eventual efect trezitor pentru tehnocratia bruxelleza. Mai devreme sau mai tarziu, socul acesta trebuia sa se produca. Uniunea Europeana incepuse sa se considere, prematur, un “de-la-sine-inteles” al istoriei europene, o solutie garantata, o voioasa fatalitate. Or, iata ca popoarele europene sunt departe de a o accepta pe nemestecate: ele nu par pregatite sa digere neglijent si pripit tocatura comuni