Un an literar sarac 1975, anul debutului Gabrielei Adamesteanu cu Drumul egal al fiecarei zile*. Un singur roman mare - Lumea in doua zile, al lui G. Balaita - si doua mediocre, dar care aveau sa starneasca furtuni literare: Incognito de Eugen Barbu si Delirul I de Marin Preda. In rest, un Ivasiuc (Iluminari), un Radu Petrescu (O singura viata), un Tudor Topa (Intoarcerea scriitorului) si multe alte titluri de umplutura. Debutul Gabrielei Adamesteanu n-a trecut deloc neobservat, dar nici nu si-a taiat de la inceput partie. S-a facut remarcat mai ales pentru ca peisajul literar punea la un loc formule tatonante, clintite din fagasul lor firesc de primele simptome ale strangerii surubului ideologic, dar si pentru ca tehnicile romanesti venite dinspre spatiul francez se altoiau greoi in romaneste si incepusera deja sa usuce vana epica autohtona. Ce mai era cat de cat viu se vestejea in mareea lesioasa de carti cu activisti si problemele lor de constiinta. Peste 4-5 ani, nu aveau sa mai iasa in fata decat cei cu pozitie politica solida (buni sau rai ca scriitori), cei capabili sa primeasca tacit ausweiss-ul de a fi mai mult sau mai putin ei insisi in scris, sau cei care, prin auto-efasare, reuseau sa devina atat de marginali, incat sa se strecoare prin ochiurile tot mai dese ale plasei cenzurii.
Debutul Gabrielei Adamesteanu prinde de la bun inceput auzul criticii literare. Nicolae Manolescu (o analiza rece, aproape cruda, o obiectivitate, as zice, medicala: fara sa fie poetizant, romanul nu e nici sumbru ori amar, ci pur si simplu exact si meticulos in observatie. Se cuvine semnalata concizia: lipsit de povestire, laconic, alcatuit din scurte scene, intr-un montaj inteligent...), Mircea Iorgulescu (o aglomerare a detaliilor aparent nesemnificative, receptate cu lacomia dureroasa si compensatorie a sensibilitatii; circumstantele sunt parasite in favoar
