La 18 ani, pe cand eram literalmente un copil, am fost luat in armata si, timp de noua luni, am fost chinuit ca hotii de cai, alaturi de TR-istii din plutonul meu. Am iesit de-acolo alt om. Nu mi-a mai pasat niciodata de frig, foame, disconfort de orice fel.
Daca a fi matur inseamna sa ai dintii sparti de la biscuitii de razboi, mintea zdruncinata de la garzile facute pe un ger de –20 de grade si neputinta organica de a mai suporta racnetele de orice fel, pot spune atunci ca am iesit din armata maturizat.
Colegii mei de pluton formau o galerie care-ar face gloria unui romancier. Ce de ciudati, ce figuri, cat de diferite caractere... As putea povesti despre ei la nesfarsit... Am sa ma opresc acum doar la dragul meu Iliuta, minerul din Valea Jiului nimerit printre noi. De-atatea ori m-am gandit dupa aceea la el.
Si la prima, si la a doua mineriada l-am cautat temator cu privirea: nu cumva era si el pe-acolo? Nu se-nghesuia sa traga si el un bocanc vreunui ins cazut pe jos, care-si apara fata cu mainile? Nu tabarase si el cu bata pe vreo fata ce avusese proasta inspiratie sa se-mbrace in ziua aceea elegant? Nu era el cel care tocmai carpea o laba unui barbos, de-i sareau ochelarii cat colo? Sau poate
statea si el pe jos, o data cu trei sute de ortaci, mancand dintr-o hartie la umbra Arcului de Triumf... Mai ales la a doua mineriada, coborand pe Ana Ipatescu spre Guvern, in mirosul intepator al lacrimogenelor, ma uitam atent la fetele sutelor de mineri care marsaluiau tacuti, ca atrasi de-un magnet, spre palatul Victoria.
Mergeam umar la umar cu ei, fara nici o teama, poate tocmai pentru ca il stiam pe Iliuta, singurul miner pe care l-am cunoscut in viata mea. Nu l-am vazut niciodata la Bucuresti, nici n-aveam cum sa-l vad intre atatea mii ca el. Nu pot sa va spun ce usurat am fost, desi tare mi-ar fi placut, ch
