Pornesc de la cuvântul dlui Alex Ştefănescu, rostit vineri seara la Realitatea TV, cu prilejul primirii unui premiu al ATTPR pentru emisiunea "Un metru cub de cultură". Vorbind (cu îndreptăţire) despre necesitatea apropierii culturii de viaţă, laureatul a lansat surprinzătoarea (pentru mine) ipoteză conform căreia cultura ar trebui să integreze, în zilele noastre, şi grosolănia.

Oricît aş fi de acord cu pledoaria vitalistă a dlui Ştefănescu şi oricîtă simpatie aş nutri pentru persoana sa, nu pot împărtăşi o asemenea opinie, ba chiar mă simt dator să reacţionez împotriva ei.

Desigur, parcurgem o perioadă (binevenită) de laxism, de concepte largi, "moi" şi nu "tari", de depreciere galopantă a culturii "înalte" şi de redefinire apreciativă a culturii de masă, o epocă de relativizare crescîndă a valorilor. Dar dacă nu vom pune nici o limită acestei scurgeri confuze, riscăm să nu ne mai înţelegem.

Cultura poate fi concepută ca o viaţă, dar nu se confundă cu viaţa ca atare, cultura e viaţă (dacă e autentică), dar nu e, nu poate fi - în niciun caz, în niciun chip - grosolănie. Viaţa include şi grosolănia, însă cultura nu are cum să fie inclusivă din acest punct de vedere. Unul din rosturile culturii este tocmai acela de a anihila sau măcar de a atenua grosolănia din viaţa propriu-zisă. Oricît de mult am dori să apropiem cultura de viaţa de zi cu zi, de viaţa care pulsează, nu-i aşa, în noi şi pe lîngă noi, grosolănia trebuie să rămînă în afară.

Şi, la urma urmelor, de ce să încercăm o apropiere a culturii de viaţă prin intermediul grosolăniei, cînd ea, grosolănia, e un aspect cu care viaţa însăşi nu se prea poate mîndri: o formă de regresiune spre animalitate, spre bestialitate? Chiar din perspectiva vieţii, grosolănia înseamnă lipsă de spirit, de fineţe, de graţie, înseamnă o proastă calitate a manifestărilor fi