Ce s-a ales, după 1990, de foştii disidenţi anticomunişti? Pînă la implozia sistemului comunist european, simpla pronunţare a numelor lor, la postul de radio "Europa Liberă", provoca fiori şi făcea să licărească o palidă speranţă în casele îngheţate şi întunecate ale românilor. În ultimii ani ai comunismului, nume precum Lech Walesa, Milovan Djilas, Adam Michnik, Vaclav Havel, Alexandr Zinoviev, Alexandr Soljeniţîn, Andrei Saharov făceau parte dintr-o mitologie contemporană a onoarei şi a demnităţii. Cîţi dintre noi, majoritatea tăcută, cei al căror "curaj" se reducea la ascultarea emisunilor postului de radio "Europa Liberă" şi la maimuţărirea pe ascuns a vreunui şef de la partid (eventual, chiar Supremul), nu am visat să trăim într-o lume condusă de aceşti oameni, care păreau să ştie toate vulnerabilităţile şi întreaga ticăloşie ale regimului comunist?

După căderea comunismului, datele problemei s-au schimbat radical. Chiar dacă unii dintre foştii disidenţi au ajunşi preşedinţi în ţările lor (Walesa, Havel), tot mai puţină lume îşi aminteşte de faptele lor din anii de rezistenţă. Lumea merge mai departe, oamenii privesc înainte, iar vechile mituri pălesc în faţa pragmatismului care a devenit cuvîntul de ordine al societăţii contemporane. Trăim într-o lume care nu (mai) dă doi bani pe valorile morale şi care este oricînd dispusă să parieze pe "realismul" unui fost, uns cu toate alifiile turpitudinii şi ale cinismului, în detrimentul idealismului păgubos al vreunui caracter fără pată. Eroii trebuie să stea la puşcărie sau în cărţile de istorie, nu în viaţa publică. Şi totuşi...

... În anul 1997, graţie extraordinarului Vladimir Tismăneanu, am avut şansa să petrec o dimineaţă în compania lui Adam Michnik. După micul dejun luat la hotelul Minerva de pe bulevardul Ana Ipătescu (Michnik venise în Bucureşti pentru lansarea ediţiei în limba r