Prin 1977, călătorind în USA cu prilejul Programului scriitoricesc internaţional, la care au participat mulţi alţi confraţi de-ai noştri - I. W. P., - am stat de vorbă cu un sociolog autohton care se plângea întruna că America nu-i bine văzută şi când îmi amintisem cuvintele celebre ale generalului De Gaulle:
O ţară mare nu-i iubită, o ţară mare este detestată.
Ideea europeanului se pare că îl mai liniştise oarecum...
Era pe vremea războiului din Vietnam. Cu manifestaţiile ştiute. Când m-a frapat o lozincă de-a lor, mazochistă, - de care am mai pomenit - şi care circula de obicei printre tineri:
Am întâlnit inamicul, şi el eram noi! I have met the enemy and it is us!
Ce să spun!... Văzând cu ochii mei realitatea americană câteva luni în şir, îmi amintisem vreo două din proverbele noastre pline de umor şi, psihologic, exacte, exacte, de două ori... La cel privind indivizii... care mor de binele altora... precum şi la cel unde unii o duc rău de atâta sau prea bine, - ori leşină, li se face lehamite de el, adaug eu, din exces de preciziune...
Nu că n-aş fi avut şi eu obiecţiile mele, pe care aş fi putut să le aduc americanilor... Dar, în acel caz, dată fiind starea de inferioritate în care sociologul se punea el însuşi, părând a suferi foarte, de acest lucru, m-am văzut obligat să ridic moralul insului care şi-aşa îşi bătea singur cuie în talpă... Că ei, americanii, - se văieta el - se găseau în situaţia Imperiului roman... în plină decădere şi care...
Halal! mă gândeam, decădere! Or, cum ar fi zis Iţic, bunul meu coleg de bancă dintr-a-ntâia primară, mare sceptic: aşa o decădere!...
Cu darul pe care îl avem noi, românii, de a mitocosi lucrurile, dădusem imediat curaj sociologului de peste ocean, un om bun şi naiv, de fapt, care se întremă la iuţeală...
