Nu-mi amintesc să aibă, personajele din teatrul lui Caragiale, vreun salut preferat, la despărţire. Dacă ar fi să presupunem, acum, unul, el ar suna, cu siguranţă, în genul toate bune. Şi nu-i prea greu să înţelegi de ce. Trăiesc într-o Românie comică, aşa provincie a provinciei cum e, fireşte că-şi vor da mîna pînă la urmă. Se împacă între ei, cu soarta, cu strămoşii de la paşopt, cu strănepoţii care le cinstesc năravurile. Încă unii (a cîta spiţă de la "capitaliştii" unui judeţ de munte?) s-ar lăsa şi azi, pe-o bere, două zălog lui nenea Iancu, de-ar mai avea de unde să-l ia. Aşa că, să-l aduci, mai bătrîn şi mai sastisit, înapoi, pe deasupra "apropitar" pe România dumisale, cîştigată la Strasbourg, n-are cum fi o idee rea. E dichisul piesei cu care Florin Gabrea debutează ca dramaturg, Ion Luca Ca..., publicată anul trecut la Arvin Press.

Citind-o, stai să te întrebi dacă meritul "potrivelii" e al naturii sau al culturii. Altfel spus, cine respectă, schimbînd ce e de schimbat, modelul. Florin Gabrea, în intenţii şi în stil, sau societatea. În intenţii şi în stil. Un pretins voievod al românilor, Constantin Valentin Tamburin (pricepeţi aluzia...), înfiinţează M.L.P.H. (acronim ambiguu), "sectă" politică în care personajele-membri cred nezmintit. Mai puţin V.Mazilescu, "un român poet" (ca toţi ceilalţi români, de cînd se ştiu). Specialitatea casei e, de departe, propaganda. Din timp în timp, şi milostenia. Cînd sînt ei mai "prinşi", ba cu ferchezuirea vreunei statui, ba cu pomeni cu alai, face popas, în ţărişoara lor, Ion Luca Ca...(emoţia, pesemne, lasă întreagă, din ilustrul nume, doar şi mai ilustra cacofonie...). Şi le spune, cu document la mînă (pierdut-găsit-mîncat pînă la urmă, cu preţul asfixiei, de un Mitică, Dumitru Coloratu, membru post-mortem al M.L.P.H.), că i-a căştigat pe toţi la Strasbourg, că-i face sul, dimpreună cu acareturile, p