Vineri 3 iunie 2005, la Târgul de Carte de la Bucureşti, a avut loc lansarea volumului II al Jurnalului lui Mircea Cărtărescu. Cu gândul de a evita rutina tradiţională a acestor manifestări culturale, am preferat varianta ludică a unei parodii literare: mi-am imaginat cum ar arăta pagina din volumul III al Jurnalului lui Cărtărescu dedicată evenimentului la care aveau să participe autorul cărţii, Ioana Pârvulescu şi eu însumi. Aşa se explică acest În genul lui Cărtărescu, în care cititorul poate recunoaşte lesne un ilustru model interbelic: al lui N. Steinhardt din anii '30.
G. L.
3 iunie 2005
Mă scol către ora 7 cu senzaţia, mai acută ca oricând, că sunt ţintuit într-o existenţă dementă care, mai devreme sau mai târziu, se va termina cu o implozie a bietului meu creier, cum de altfel, nu mă îndoiesc, va sfârşi şi universul: ca o peltea galactică obosită de coagulări succesive şi de un take off reluat, inutil şi prosteşte, la nesfârşit. Creierul meu matinal are de fiecare dată ceva din consistenţa pastei ăsteia cosmice aflate în derivă, navigând bezmetic - farg you, univers, farg you, creier al meu - printre fractali, feromoni, fisuri, fibule, vistule, Vistula. (Apropo, se pare că polonezii vor să-mi scoată o nouă ediţie din Travesti, iar Ireneusz Kania se apropie cu traducerea de sfârşitul lui Orbitor I. Nu e primul străin care îmi spune - am mai auzit asta şi la Oslo, şi la Stockholm şi la Reijkiavik - că aş fi cel mai important scriitor al momentului, dar că tipii nu se vor prinde decât după ce nu voi mai fi.)
Adevărul e că mă simt tot mai desprins de colcăiala puturoasă a tot ce se întâmplă cu mine aici, de mâzga asta răscoaptă în care sunt obligat să înot zi de zi, târându-mi eul, M.C.-ul şi emceitatea, printre fenomene pe care nu le-am dorit şi nu le
