Personal, n-am nici un dubiu că marele rău pogorât asupra României după (altminteri) benefica eliminare a lui Ceauşescu e indestructibil legat de numele lui Ion Iliescu. Am scris de sute de ori despre ceea ce am considerat a fi "păcatul capital" al noii democraţii româneşti. Setea patologică de putere a fostului comunist radical, abilitatea de a-şi atinge scopurile fără a avea vreun scrupul în a folosi orice metodă, talentul de a-şi asocia elementele declasate ale societăţii au constituit arme redutabile. Moştenitor al unei întregi tradiţii de lupte violente pentru putere, Ion Iliescu a respirat de mic aerul fetid al nesfârşitelor comploturi, al înfruntărilor cu deznodământ sângeros din interiorul sectei comuniste. După decembrie 1989 el n-a făcut decât să aplice - când mai radical, când mai relaxat - aceste învăţături.

Şi totuşi, inculparea lui Ion Iliescu pune, cel puţin pentru mine, şi o problemă de cronologie. De timing, cum s-ar spune. Dacă Iliescu ar fi fost arestat, judecat şi inculpat încă din 1990, totul ar fi fost în regulă. Am fi putut respira uşuraţi, convinşi că epoca asasinatelor politice a apus în România pentru totdeauna. Nici în 1996 n-ar fi fost târziu, cu condiţia ca lui Iliescu să i se fi alăturat în boxă complicii acumulaţi în intervalul scurs. Nici măcar în 2000 - 2004, când floarea pesedimii a revenit la putere cu o neascunsă dorinţă de jaf.

În clipa de faţă, avem o imagine de ansamblu a evenimentelor şi situaţiilor care-au făcut anihilarea lui Iliescu imposibilă: supravieţuirea structurilor din armată, miliţie şi servicii secrete, lăcomia inimaginabilă a activiştilor comunişti de rangul al doilea, ajunşi după 1990 "în fruntea bucatelor". Nu trebuie uitată pasivitatea unei populaţii derutate, agitaţia virulentă a vechilor arendaşi ai comunismului (numiţi, cândva, inspirat, de Andrei Cornea "directocraţia") şi, în