Opt dintre cei mai înalţi zece munţi de pe Terra se află în Nepal şi, până în anii ’50 ai secolului trecut, nici unul dintre aceştia nu fusese cucerit. Everestul, cel mai înalt vârf, a reprezentat multă vreme subiectul unei vii competiţii, mai multe ţări dorind să-şi arboreze drapelul deasupra lumii. Aventurieri de pretutindeni, alpinişti şi cercetători şi-au unit eforturile în vederea cuceririi celui mai înalt munte de pe pământ.

La începutul anului 1953, colonelul britanic John Hunt pregătea o nouă expediţie pentru cucerirea Everestului. Din grupul de 11 alpinişti, plecat în martie din Nepal, făceau parte opt englezi, doi neozeelandezi şi un şerpaş: Tenzing Norgay. Prima tabără de corturi (numită “tabăra de bază”) a fost stabilită la 5.800 de metri altitudine, de aici urmând să plece mai departe doar alpiniştii şi 34 dintre cei peste 300 de şerpaşi veniţi din Nepal.

Deşi, tehnic vorbind, escalada Everestului nu este cea mai dificilă, ea include avalanşe, crevaşe, vânturi foarte puternice, furtuni bruşte, temperaturi extrem de scăzute şi aer rarefiat. În “zona morţii”, aerul conţine doar o treime din nivelul de oxigen necesar pentru a respira şi apar hipotermia, edemul pulmonar şi cerebral. Chiar şi cu rezerve de oxigen, alpiniştii se confruntă cu senzaţii de oboseală extremă, incapacitate de coordonare a mişcărilor, dureri de cap, vedere dublă şi uneori chiar şi cu halucinaţii.

În cele din urmă, numai doi oameni din cadrul expediţiei au ajuns la depresiunea sudică, restul fiind nevoiţi să se întoarcă din drum din cauza epuizării şi răului de altitudine, iar Hillary şi Norgay au cucerit vârful pe cont propriu. Traseul deschis în 1952 în partea de sud a Everestului de către Hillary şi Tenzing este cel mai circulat şi, din punct de vedere tehnic, cea mai simplă variantă de ascensiune pe vârf. Dificilă este însă ascensiunea peste cascada de gheaţă