Nu mai puţin de nouă cărţi a scos Livius Ciocârlie de la revoluţie încoace şi, deşi toate sînt scrise în aceeaşi formulă a notaţiilor diaristice, eseistul a reuşit să le închege pe fiecare în jurul altei teme. Aceste proteice jurnale tematice dau imaginea unui proiect scriptural autobiografic pe termen lung, extrem de unitar şi, oricum, singular la noi prin formula şi amploarea sa. În plus, Livius Ciocârlie a reuşit ceea ce orice diarist visează în secret: să facă din el însuşi un adevărat personaj. Se iluzionează autorul dacă îşi închipuie că eu-l diaristic mai prezintă, după atîtea volume, vreun interes biografic. Livius Ciocârlie s-a transformat pe sine într-un personaj blazat dar vioi spiritual, un cîrcotaş superior care bombăne cu graţie despre sine printre citate, glose, adnotări şi teorii cît se poate de serioase, de care te ataşezi precum în foiletoanele de pe vremuri aşteptînd un nou fascicol să vezi ce-a mai gîndit, ce (n-a) mai pus la cale...

Ne întîlnim aşadar cu acelaşi personaj devitalizat ("un hedonist fără anvergură"), retractil, incomodat de dinamica şi diversitatea realităţii, fugind de responsabilităţi, ferindu-se de orice angajament, evitînd "să dea socoteală", în fine, ahtiat după singurătatea socială. Deficient sentimental şi apatic spectator al propriei vieţi ("îmi place viaţa, nu-mi place s-o trăiesc" spunea într-o carte anterioară), trăind cu voluptate gratuitul, hazardul şi lentoarea, nostalgic şi avid după discreţie, anonimat şi insignifiant ("sînt fericit cînd pot să trăiesc estompat, cînd, totodată, trăiesc şi nu trăiesc"), în căutare permanentă a acelui loc securizat al letargiei, dincolo de expectativă, el este şi mefient faţă de sine. Uneori mărturiseşte chiar că se dispreţuieşte: "recitesc ce am scris pînă aici: antipatic personaj". Cu toate astea, nu este un profesionist al repaosului absolut, scrisul este viciul pe