Fac ce fac şi tot revin - actualmente indirect - la un curent care de obicei are darul de a marca, aproape tara criticii de film: La Nouvelle Vague. Măcar mă consolez cu observaţia că şi câţiva dintre confraţii mei împărtăşesc această obsesie. Plus că de data asta am chiar şi un motiv ca să scriu despre un film oarecum asociat acestui curent: pe marile ecrane autohtone aterizează ultimul lungmetraj al lui Alain Resnais, Nu pe gură! (2003). Ei, "oarecumul" merită relativizat şi mai mult, pentru că regizorul francez în cauză nu prea are multe în comun cu restul celor asociaţi cu La Nouvelle Vague. Se deosebesc de la o poştă când vine vorba de influenţe: Resnais n-a scos niciodată din obscuritate vreun autor american, nici nu era pasionat de filmele de acţiune care au constituit blazonul cinematografiei de peste ocean. Când era vorba de trasul cu ochiul intercolegial şi de furat meserie, îi prefera pe Bergman şi pe Antonioni. În plus, spre deosebire de ceilalţi, nu i s-au recunoscut niciodată meritele ca scenarist sau critic de film. Acum-octogenarul nu se număra nici printre contribuitorii stabili ai rampei de lansare a curentului, Cahiers du cinéma. Însă, ca şi Louis Malle, din comoditatea criticilor, a ajuns să obţină un loc sub termenul-umbrelă La Nouvelle Vague.

Conştiincios din fire, Resnais a început cu scurtmetraje, dintre care unul i-a aruncat în poală un Oscar, la infima vârstă de 26 de ani. Din cauza peliculei Noapte şi ceaţă din 1955 a avut probleme cu autorităţile. El intercalase imagini filmate în lagărele naziste cu unele ale aceloraşi locuri post-factum, filmate într-un travling prelungit şi meditativ. Dar existau şi câteva imagini interpretate ca şopârle la adresa colaboraţionismului francez, motiv pentru care filmul - oricum cenzurat - a fost dat afară din competiţia de la Cannes. Ceea ce nu l-a făcut pe autor să stea departe de astfe