In interviul pe care i l-am luat pentru Observator cultural, in chiar saptamina anuntarii candidaturii, Nicolae Manolescu promitea un discurs incendiar la Conferinta Uniunii Scriitorilor. El declara: „Am sa spun, conform obiceiului meu prost, tot ce vreau, chiar cu riscul de a deranja si de a pierde voturi“. Desi a captat atentia unei intregi sali, care il asculta cu mare atentie si, as spune, devotament, Manolescu n-a deranjat. Multe dintre ideile sale le cunosteam din interventiile din presa. Modul de imbinare al frazelor a fost, fara nici o indoiala, unul mestesugit. Numai ca Manolescu vorbea, din punctul meu de vedere, unei sali inerte, pe care n-a incercat sa o trezeasca.

Cu exceptia a doi-trei vorbitori, scriitorii care au venit la Conferinta Uniunii Scriitorilor n-au parut o elita. Cei mai multi l-au votat pe Manolescu ca sa-si salveze si sa-si ascunda propria lor mediocritate.

Manolescu a fost singura solutie onorabila pentru o Uniune compromisa. Oricita dizidenta a facut in perioda comunista, nimeni nu s-a intrebat de ce, in democratie, Uniunea a uitat (sau n-a vrut) sa fie o voce critica. De ce fostul presedinte Uricaru s-a scaldat in onoruri pesediste, mortificind un organism viu. Uricaru n-a vrut sa sprijine noile tendinte din literatura romana, ba chiar a taiat orice elan novator. Deranjante au fost si dezacordurile gramaticale ale Carolinei Ilica (una din aspirantele la sefia Uniunii Scriitorilor) si chiar cele ale sefului Filialei Bucuresti a US, Horia Garbea, care vorbea despre candidatii care doreste sa vorbeasca. Deranjanta a fost si absenta unei analize a activitatii Uniunii Scriitorilor in mandatul lui Eugen Uricaru. Fostul presedinte a luat, el insusi, un rol de persoana umila, dispusa la dialog, un rol pe care, pentru o zi, l-a jucat perfect. Imediat s-au aliniat in spatele sau o serie de scriitori care erau gata sa-l divini