Câţi dintre noi, în anii copilăriei, nu au văzut la bunici un ceas de buzunar sau un orologiu de perete, vechi, poate, de o sută de ani şi mai bine? Bunicii au plecat de mult la cele veşnice, dar ceasurile lor ne-au rămas nouă, tot pe pereţi sau păstrate cu respect, undeva tainic, în casă. Mai rar le-am plasat în consignaţii, şi doar atunci când, într-un gest disperat şi regretabil, am dorit să ne descotorosim de amintiri. Înainte de toate ne-au rămas în suflet şi le asociem întotdeauna cu imaginea celor dragi nouă, trecuţi de mult în lumea umbrelor, pentru că, dincolo de valoarea lor materială, au în primul rând o valoare sentimentală.

Încerc de câteva zile să scriu un material despre ceasornicari şi meseria lor. Ca multe alte meserii vechi şi respectabile, şi aceasta este pe cale de dispariţie. Ea are însă o poezie şi o nostalgie a ei, aparte. Unul dintre puţinele ateliere unde astăzi, se mai repară încă ceasuri vechi este pe strada Bolyai din Târgu Mureş. Doi meseriaşi, trecuţi bine de prima tinereţe, repară, aplecaţi peste pupitrul lor, ceasuri de aceeaşi vârstă cu ei, poate chiar mai “bătrâne”. Încercarea de a purta un dialog pe marginea ocupaţiei lor şi a ceasurilor pe care le repară s-a lovit de un refuz categoric, dar de neînţeles şi prin nimic justificat. N-au dorit să-şi explice câtuşi de puţin gestul, iar refuzul a fost unul din care am putut desluşi şi o doză de răutate nedisimulată. Nu am dorit să fac nici cea mai mică referire la cât câştigă sau dacă taie chitanţe pentru ceea ce repară…

În viaţă, mărturisesc, sunt două lucruri care mă pun în încurcătură: prostia mă deprimă, iar răutatea mă dezarmează. Şi asta pentru că ştiu că nici una din ele nu are leac.

Câţi dintre noi, în anii copilăriei, nu au văzut la bunici un ceas de buzunar sau un orologiu de perete, vechi, poate, de o sută de ani şi mai bine? Bunicii au plecat de mult la