Sade spunea ca moralitatea este o chestiune de opinie si de geografie. Putem aplica afirmatia si in cazul succesului. Romanele si eseurile libertine ale lui Pascal Bruckner au aparut in limba romana la vremea cind Irina-Margareta Nistor traducea, in filmele americane de serie B, fuck you cu „la naiba“. Ulterior, „tinara Cioran“, alias Chris Simion, si-a gasit in co-autorul Noii dezordini amoroase idolul. Pascal Bruckner, jurnalist si eseist respectat in Hexagon, romancier de scandal, dar asta inainte ca Michel Houellebecq sa apara pe firmamentul noii literaturi franceze, are multi fani in Estul Europei (cu atit mai mult cu cit sotia lui este croata). Are meritul de a fi cules primele caramizi din Zidul Berlinului, in 1989, si de a le fi aparut celor dinapoia lui ca unul dintre cei capabili sa construiasca cu ele locuri de agrement pentru minte, inima si simturi. Asa l-au perceput cititorii romani care s-au inghesuit in Sala „Elvira Popescu“ pentru a-l asculta pe autorul proaspatului roman Iubirea fata de aproapele. Iar el a stiut cum sa le vorbeasca pentru a-i face sa-l citeasca.
Pascal Bruckner nu este un romancier foarte prizat de spatiul academic francez. E drept, Lunile de fiere au cunoscut o ecranizare spumoasa; ca eseist, insa, Bruckner are avantajul de a debuta spre sfirstul anilor ’70 (in 1975, cu eseul Charles Fourier), moment in care moda teoretizanta se ostoise, iar critica societatii spectacolului intrase la rindu-i in vrie, mai ales dupa calmarea si aplatizarea spiritelor saizecisioptiste. Ceea ce fusese ideologie – libertate sexuala, iubire fara limite, cultul naturii si recrudescenta filozofiei vietii – devine literatura: Philippe Sollers este, la sfirsitul deceniului sapte, cel care da tonul libertinajului in literatura, unul de inspiratie luminista. Pascal Bruckner il urmeaza.
Pe de alta parte, 1975 face parte din ultima de
