Dupa o duminica imbelsugata la Cabana Hidroelectrica este timpul sa pornim din nou la drum. Andreea, Karina si Lucian au plecat cu masina sa ocoleasca muntii. Altii, au ajuns la Balea cu o zi inainte si urma sa facem o jonctiune precum cei ce au trudit in Transfagarasan cu trei decenii la vale. Am avut o idee, impreuna cu Cobuz si Lovin, sau ma rog, Doru si Tibi ca sa nu se supere. Acum imi dau seama ca numele si prenumele lor au acelasi numar de litere. Coincidenta sau nu, o sa ma duc la adevarata sora a matusii bunicii fiicei mamei Omida sa dezleg aceasta taina. Revin la idee. Am preferat sa ne jucam de-a alpinistii in loc sa atarnam in masina ore in sir cat ar fi durat drumu’ cu ottomobilu. Adica cu mobilu’ lu Otto. Grupul nostru temerar s-a marit rapid cand s-a zvonit ca se filmeaza. Nea Cristi, cel mai calm sofer dintre soferi, ne-a dus putin mai sus de cabana Capra. Am vrut sa facem sport extrem si sa ne cataram pe ruinele unei avalanse. N-a tinut, ca era nasol. Dam sa urcam per Pendicular (sau Per Scorillo) o panta. Pe la jumate, mie, cel putin, au inceput sa-mi tremure gladiolele si dupa alti trei metri, m-am taiat ca maioneza.

Cu voia muntelui, am ajuns la strada. Doru C. s-a comportat ca un adevarat leader si ne-a atras atentia asupra pericolelor. Nu va ganditi la bautura racoritoare, asa se scrie lider in englezeste. Tibi L. fuma tutun. Ca doar nu era sa-l mestece. Ii inghetasera maselele pana-n varfu’ picioarelor. Ioana M. a zis ca s-a udat. La capatul drumului, soseaua pare ca abandonata. Dadeam cu presupusu’ unde poate sa fie intrarea in tunel. Am dat cu presupusu’ de la unu la altul, pana acesta ne-a aratat calea. Atacuri de panica, o salvare (nu masina) si multa apa. Aveam emotii, pentru ca nu se stia daca usa tunelului va fi deschisa. Nea Cristi plecase de multisor si exista o singura solutie, in cazul in care ar fi fost imposibil de