Soarele nu a răsărit bine pe cer şi cei trei fraţi, Ana, Cosmin şi Smaranda, sunt treziţi de mamă şi de bunică pentru a-şi începe “ziua de lucru”. Din cerşit se câştigă destul de greu într-un oraş ca Iernutul, mic şi cu foarte puţini trecători sau turişti, aşa că timpul trebuie folosit la maximum. Mai e şi drumul de aproape trei kilometri dintre casa lor din Cipău şi intersecţia principală din Iernut, locul de vânătoare.

I-am urmărit pe cei trei copii – de zece, opt şi şase ani – cum se agitau încontinuu printre maşini, trecători sau localnici veniţi la cumpărături. Unii oameni sunt vizibil deranjaţi de insistenţa cu care li se cer bani, alţii trec fără să-i bage în seamă, crezând că astfel scapă de insistenţe. Dar pe copii parcă îi întărâtă indiferenţa, făcându-i mai insistenţi. Şi mai enervanţi. Murdari din cap până-n picioare, îşi trag nasul tot la cinci secunde şi îşi leagă încontinuu pantalonii prea largi, cu o sfoară. Dar pantalonii alunecă din nou şi din nou…

Cerşitul la barieră

“Locuim cu mama, bunica şi alţi trei fraţi mai mici, într-o casă frumoasă de plăci, făcută de belgieni pe drumul ăla de la Cipău către gară. Casele sunt alea trei lipite una de alta. Le ştiţi? Eu am terminat clasa întâia şi mă duc în a doua, Cosmin nu mai vrea să meargă la şcoală şi astalaltă soră a noastră, Smaranda, poate o să meargă anul ăsta, nu ştiu câţi ani are. Da’ ăialalţi îs mici de tot şi stau acasă”, ne face istoricul familiei sale, Ana, fetiţa de opt ani. Nu o deranjează să cerşescă, pentru că asta face de când se ştie. Când a ieşit prima dată pe stradă să ceară oamenilor bani pentru mâncare era cu lecţia învăţată deja. Ca fiecare copil, a învăţat să-şi imite părinţii. Aceleaşi gesturi, aceleaşi inflexiuni ale vocii, aceleaşi texte. “Tanti, îmi daţi o mie de lei să cumpăr pîine pentru fraţii mei?” a fost banalul şi arhiuzatul text, dar, spre surprinderea