Cu fiecare nou animal aparut in curtea bunicilor, ma grabeam sa mi-l atribui: un miel, un vitel, un boboc de rata, un pisoias, un catelus...
Si cum acestia cresteau, maturizandu-se cu multe primaveri inaintea mea, eram vesnic in cautarea unui nou protejat. Naravul exprima (cred la varsta de acum) dorinta copilului orfan ce eram, de a-si incropi o familie, de a-si revarsa prea-plinul afectiv asupra celor din preajma, de a cauta si gasi tandretea, chiar si la necuvantatoare.
Era intr-o primavara. Ouale de sub closca au fost sparte mai toate intr-o singura noapte. Dimineata, ne-am trezit cu cojile imprastiate si cu turma de ghemotoace pufoase si galagioase. Bunica a cules recolta intr-o sita, a acoperit-o cu o carpa moale si a pus-o pe soba, la caldurica. "Gradinita" piuia de mama focului, asurzindu-ne, iar closca se tot agita in cuibar, chemata de vocea... maternitatii. Ramasesera sub ea trei oua, care nu "cobaltaiau", semn ca erau cu puii in travaliu. Revenita de prin curte, bunica a mai vizitat o data "sala de nasteri". A cules doua mingiute aurii, dupa care a declarat procesul incheiat. A dus closca si puii afara, la soarele palid de aprilie, a scos cuibarul, aruncand paiele la gunoi, a maturat si a pus pelin in locul unde a fost clocitoarea. Gata! Plangeam cu sughituri, aratandu-i bunicii oul ramas. Vedeam prin spartura cojii un fragment de cioculet si bobita ochiului. "Nu lua closca, uite, mai este un pui", o rugam. "Fara mama lui o sa moara." Dar bunica le stia pe ale ei. Am ramas cu oul clocit in manute. Puiul pulsa, zbatandu-se sa intre in... viata, sa vada lumina cu amandoi ochii. Ca sa-l ajut, rupeam cate o bucatica din coaja. Apoi suflam spre el, sa-i usuc pufuletul si sa-l incalzesc. Nu stiu cat l-am "mosit", tremurand de emotie. Stiu doar ca in cele din urma, m-am ales cu un pui frumos din cale afara. Si pentru ca era "al meu", l-am tinut
