Asezata ca un cuib intre dealuri, Ocna Sibiului e scufundata in liniste si in pace. E vara si eu caut urme de altadata. Candva, asezarea era o statiune balneara celebra, loc de popas estival al high-life-ului european.
Acum, strazile par pustii si amortite. Numai casele, ca niste martori discreti, povestesc despre gloria apusa: fatade napadite de iedera, ferestre incadrate in ghirlande de stucatura, obloane mari, din lemn scorojit, prin care lumina, cu siguranta, se strecoara odihnitor. La capatul unei strazi ce se deschide intr-o piateta, timpul pare ca s-a oprit: un batran uda stratul de hortensii din fata casei, cu o stropitoare din tabla.
Balul fantomelor
Pana sa intalnesc pe cineva care isi aminteste de Ocna de altadata, recapitulez, in gand, ceea ce stiu din carti: ocnele de sare din nordul Sibiului au fost exploatate inca de pe vremea lui Burebista. Bulgarii minerali erau transportati apoi cu carute la Alba-Iulia, unde sarea era incarcata in corabii, ce navigau pe Mures, apoi pe Tisa, pe Dunare si, la urma, pe Marea Neagra, ajungand pana in mareata cetate a Romei. Imagini halucinante, despre care in cartile de istorie nu se spune, din pacate, nimic. Corabii romane plutind pe Mures, incarcate cu aur alb... Surpate cu vremea, in minele dacice s-a adunat apa si asa au aparut celebrele lacuri sarate de mai tarziu. Legenda spune ca inca de pe vremea lui Mihai Viteazul se cunosteau virtutile vindecatoare ale apelor din Ocna Sibiului. Se pare chiar ca ambasadorul Imparatului Rudolf al Ii-lea, trimis pe langa curtea domnitorului roman, s-a vindecat in 1598, facand bai cu apa de la Ocna, ba mai mult, a dus cu el, cand s-a reintors la Viena, cincizeci de vedre de apa sarata. Intamplarea care a declansat pelerinajul inspre Ocna Sibiului s-a petrecut insa in vremea revolutiei de la 1848, cand armata lui Josef Bem a purtat mai multe lupte
