Nu am cu mine jurnalele mele mai vechi ca sa pot scoate din ele date precise, asa ca s-ar putea sa incurc, vorba cronicarului, niscai valeaturi. Dar cred ca era pe undeva prin jurul lui 1985, cand foamea, frigul si intunericul deja coborasera peste Romania. Mergeam, scriitorimea romana-n par, a n-spea oara, la o intrunire anuala, devenita traditionala, la Onesti. Acolo se tineau "Zilele culturii calinesciene", dar nu despre ele e vorba aici. Scriitorii erau dornici de intruniri, si acestea mai aveau loc din cand in cand in diferite orase de provincie cu veleitati culturale.
Aveam 29 de ani pe atunci, dar varsta mea mintala adevarata nu se ducea mai incolo de 19: un june poet plin de sine, fascinat de propria poezie si incapabil sa traiasca, sa simta sau sa mediteze la orice altceva. De catva timp, ne atasasem si noi, optzecistii, in coada scriitorimii si eram luati de "mentorii" nostri la adunarile oamenilor mari. Faceam si noi ce vedeam ca fac ei, ne imaginam ca asa trebuie sa traiasca un scriitor. Nici prin minte nu ne trecea ca un om intreg trebuie sa se opuna raului, ca datoria noastra era sa intelegem raul si sa-l combatem sau macar sa ne delimitam de el. Autonomia esteticului era religia noastra si, daca astfel am putut scrie pe-atunci lucruri care se pot citi si azi, in schimb nu avem deloc motive sa ne pretuim ca oameni pentru felul cum am trait si-am gandit in anii aceia ingrozitori.
Se innoptase, autocarul cu scriitori ajunsese la destinatie si ne pregateam sa coboram si sa mergem la hotelul unde eram cazati. Erau intre noi toate vedetele lumii literare, toata floarea cea vestita: criticii cei mai reputati, poetii cei mai la moda, prozatorii grei si acoperiti de glorie. Am coborat sub stele si ne-am trezit in fata unei cladiri intunecate, cu un fel de cupola deasupra, care-n nici un caz nu arata a hotel. "Poftiti, poftiti", ne imbie, cu un suras
