Vi s-a intamplat vreodata sa intalniti un copil frumos, care numai prin simpla sa prezenta sa vi se para ca este prea serios si responsabil pentru varsta lui? Cristina este un copil simplu, de la tara.

Am intalnit-o pe un drum prafuit la Vistea de Sus. Mi se parea ca face parte dintr-o poveste frumoasa cu copii si bunici. Era imbracata intr-o rochita dichisita albastra si avea pe cap o palarioara roz pe care tot o tinea cu mana. Ca sa nu o arda soarele. Se uita la noi ca la niste intrusi, incercand sa evite fotoreporterul, de care se fereste simtindu-se oarecum agresata. Privirea ei ne spune de la inceput: "Ce-mi stai in cale? Nu vezi ca am treaba?". Cara dupa ea o bocceluta si un sufertas mare cu ciorba. Pentru parintii care erau pe camp si intorceau fanul cosit cu doua zile in urma. O trimisese bunica.

DICHISITA. Asa dichisita cum plecase de acasa, ea avea drumul ei. Avea o rochita albastra si o palarie roz, dar tipic sibiana. Nu plecase la joaca sau la bunicuta din satul vecin. Strabate cu viteza campul sa ajunga mai repede la parinti. Ne tinem dupa ea, dar lasam pasul domol, de frica sa nu o speriem. Ceea ce nu ne iese foarte bine, pentru ca ajunsa pe o tarla deja cosita se arunca in bratele tatalui sau speriata. Tatal, Ion Faciu, din Vistea de Sus, un barbat imbatranit de vremuri si munca mult prea devreme, ne priveste intrebator. Intelege rostul nostru acolo si incepe sa ne povesteasca despre fetita. Este premianta si nu rateaza ocazia sa ne recite o poezie. Undeva mai incolo, mama isi vede de fan nestingherita. Nici nu ne observa. Fetitei ii place sa citeasca. E in clasa I si ii place sa se joace. Prietena ei cea mai buna este Larisa, o fetita cu care se joaca atunci cand are timp.

Am descoperit astfel un copil frumos de la sat ca multi altii. Un copil care stie ce inseamna indatoriri, iar responsabilitatea o invata de mic. Un copil pentru ca