Îmi amintesc, uneori, de un personaj care mi s-a părut extrem de ciudat. O bună bucată de timp. L-am văzut aproape numai în semiîntunericul misterios al sălilor de teatru. La Bulandra, la Odeon, la Craiova, la Teatrul Maghiar din Cluj... Nici nu ştiu dacă aş putea să-i refac chipul de la lumina zilei. Mi s-ar părea altcineva. Poate. Apărea, discret, cu mult timp înainte de începerea reprezentaţiei. Se strecura printre noi, cărînd tot felul de valize şi valijoare, de mărimi şi de forme diferite. Şi zîmbea. Îşi instala preocupat, într-un loc anume, ales cu grijă după ce vedea de cîteva ori spectacolul, un întreg arsenal. Cîteva aparate de fotografiat, cu obiectiv lung, scurt, fără, trepieduri, stative. Măsura, calcula, înşuruba, deşuruba. Aceleaşi mişcări, în aceeaşi succesiune, cu aceeaşi rigoare formidabilă. Calm şi precipitat. Ciudat. Din secunda în care bătea gongul, îşi pierdea definitiv liniştea. Era într-o continuă agitaţie şi, paradoxal, nu deranja pe nimeni. Părea de-a dreptul invizibil. Sau începusem să mă obişnuiesc cu mişcările şi echilibristica lui SEAN HUDSON? Unul dintre cei mai mari fotografi specializaţi pe imaginea spectacolului de teatru pe care i-am cunoscut. Şi care, din păcate, nu se mai află printre noi. Scoţian fiind, a făcut o pasiune formidabilă pentru cîţiva dintre regizorii noştri mari. Şi, în fond, pentru teatrul românesc. Cu timpul, a devenit unul dintre depozitarii memoriei spectacolelor care au marcat istoria teatrului românesc de după căderea Cortinei de fier. L-am văzut la montările lui Silviu Purcărete de la Craiova, şi ne-am cunoscut cu adevărat la Danaidele, l-am văzut la Richard III al lui Mihai Măniuţiu de la Odeon, la Caligula lui de la Bulandra, la Cîntăreaţa cheală a lui Tompa Gabor de la Cluj. La multe, la foarte multe. Mi s-a părut, cînd n-a mai fost printre noi, că a dispărut un martor esenţial - ochiul din afară - al c